luni, 22 septembrie 2008

“Glam” + Shaworma = Momente magice

Pe ultima sută de metri a verii, adolescentul din mine simţea nevoia de ceva zgâlţâială în club aşa că în acest laitmotiv, week-end de week-end, nopţile mele s-au topit pe rând în ritmuri de House. Unele complet virgine mie, altele ştiute încă din vremea în care mă rugam la zeul Hormon pentru ceva păr pe piept.

Am început de încălzire prin cluburi precum Maxx, Twice, Armada, Suburbia, Cafeneaua Actorilor, etc.…

Rezumatul arată cam aşa:
Maxx: loc monopolizat de ţărani şi nu folosesc sensul figurat…, muzica proastă, animatoare ok dar care nu o animă nici măcar pe femeia de serviciu.
Twice: ţigani şi impresionişti (nu pictori…)… muzică relativ slăbuţă…
Suburbia & Fire: club frecventat parcă de aceeaşi oameni… toţi parcă se cunosc, muzică mai spre rock, underground, nu toţi sunt la zi cu revoluţia tehnică: în speţă săpunul.
B52: … nu am apucat să intru, trebuia să stau o oră la coadă. Dar populaţia părea un pic mai evoluată faţă de cea de mai sus.
Armada: oameni normali, te poţi simţi ok chiar şi în situaţia în care îţi pluteşte ceva vâscos în băutură…
Cafeneaua: (după 12 devine dansantă treaba la subsol de ţi se amestecă salata singură în castron, pentru cine nu ştie) O distracţie care mie îmi pare un pic mai intimă şi totuşi nu tinde spre a fi bătrânească, muzica pe toate gusturile. Preţuri, cred ca acceptă si bonuri de masă….
El Grand Comandante: muzica precum numele, oameni ok, preţuri de supermarket dar poate devenii plictisitor dacă nu ai un anturaj mai animat.
… şi încă câteva care nu meriţă nici macar meţionate.
The rooms: tinde spre fiţe şi reuşeşte însă nu am înţeles niciodată când trebuie să mă duc ca să pot dansa.

După toate cele a urmat o binemeritată pauză de recuperare a nopţilor distruse, mai ales pentru a permite cearcănelor să se retragă şi ceva perfuzii pentru portofel. (în aşteptarea salariului bineînţeles)

Valul doi a venit complet năucitor, începând cu un club destul de cunoscut vouă Krystal… apoi clasicul Bamboo.
Krystal & Bamboo. Totul începe aşa: „Nu ai masă? Esti sclav!”. Un contrast năucitor între tineri cu fiţe proaste puşi pe impresionat şi moşi libidinoşi care şi-au uitat vârsta (Gerovitalul acţionează şi asupra memoriei, ceva drogati, domnişoare dornice de fotografiat la baie cu telefonul, fetiţe la produs, mai multe fetiţe la produs, … numai lume bună, scoruri pretenţioase, muzica în funcţie de DJ-ul invitat. Păcat de idee şi munca pentru realizarea locaţiei.

Nimic parcă nu putea să-mi satisfacă gusturile în privinţa muzicii, localnicilor, preturilor. Asta până când la invitaţia unui prieten am vizitat cateva locaţii noi.

Cred ca majoritatea oamenilor mai plimbăreţi ştiu Bonton-ul (Maria Celest) din Herăstrău, de lângă Fitze. Aici pe timpul verii distracţia este de top, muzica au nimerit-o de cele mai multe ori. Lume sociabila chiar dacă se vrea a fi o locaţie de fiţe, scorurile acceptabile. A urmat Fratelli… Zic wow! Asta este! Muzica total pe gustul meu, oameni din aceeaşi recoltă cu mine (the 80’), puşi pe distracţie iar după ora 2 majoritatea reprezentantelor sexului feminin sunt deja abţiguite bine, devenind mult mai sociabile

Recent am hotărât să revizitez Fratelli în scopul de a consuma acea dorinţă nestăvilită de „Glam”. Aşa că la invitaţia unei bune prietene am zis “…ştii că am să întârzii ”.

Toate bune şi frumoase, reuşim să ne întâlnim într-un final pe la 2 noaptea, ajungem în Fratelli pe la ora 3. Clubul totuşi full. Am mers cu maşina prietenei pentru că nu era treabă de moto iar în urma experienţelor trăite de ea cu parcarea am parcat titi-ul mai sus de club, spre bulevard. Până în club drumul este… de căruţă este finuţ spus (Bamboo aceeaşi poveste). Vizualizaţi domnişoare aranjate boboc, pantofi cu toc, etc., pe un drum de ţărână presărat cu basculante ce ridica praful la nivelul dinţilor. Până la intrarea în club mă tot gândeam cum ar arăta acel drum dacă ar băga o ploaie rapidă.

În club nu ştiu ce s-a întâmplat dar din cauza aglomeraţiei distracţia mi-a tras ţeapă . Când începeam să dansez, ba loveam sau eram lovit, mi se lipeau serveţele de talpă, călcat, fum în ochi … Parcă nu aşa strălucit precum în alte dăţi, la bar nici nu am ajuns. La un moment dat văd un scandal la toaletă, probabil pe hârtia igienică , dar participanţii ies afară si nu văd continuarea însă am aflat a doua zi că s-au luptat în săbii şi paloşe … Buuunn, vine momentul plecării.

Din seria “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi!…”, ţineţi minte gândul legat de ploaie? ehhemmm!!! Ploaie bha nene, super-rece, super-de-rahat. Bing-bang printre copaci şi o pornim precum Indiana Jones pe drumul neiluminat, acoperit de băltoace pline ochi de noroi. În fiecare taxi care pleca plin de cluberi se vedeau zâmbete ce afişau un amuzament sinistru. Ajungem la maşină într-un final, rupţi de frig şi de ploaie, cu picioarele de parca veneam de la prăşit porumb.

Se ştie că micile plăceri ale vieţii nu vin niciodată singure. În momentul plecării se aude un sinistru “fâssssssssss!!” … (nu eram eu porcilor…). Deja mă rugam să nu fie ce cred eu. Dacă-l prind pe Murphy îi rup mâinile cu care a scris legile alea! Fix cum am ieşit pe bulevard se simţea deja că maşina merge ca în The Flinstones, deci pană de cauciuc (afară ploua mult mai serios). De lăsat maşina acolo nu prea se punea problema iar eu fiind singurul calificat în a schimba roata nu stau pe gânduri. Tragem maşina mai la lumina însă cu roata lângă o băltoacă cu o forţă nebănuită, mereu aveam măcar un picior în ea.

Sar pe roată cu toate cele, dau jos roata spartă (deja tremuram teribil), potrivesc rezerva, dar de la tremuratul incontrolabil nu mai nimeream găurile de la prezoane (şuruburi) ceea ce nu dădea prea bine în ochii prietenei…. (Nu prea am probleme cu nimeritul cavităţilor dar acum chiar mă simţeam handicapat). Pun coarba să strâng prezoanele şi îmi aluneca piciorul pe levier în baltă care ma spala pe faţă cu zeamă de trotuar, gust inconfundabil. Reuşesc într-un final, bag totul la loc în portbagaj şi sar cu milă pe interiorul de piele întoarsă al maşinii.

Nu mai simţeam nimic, dau jos cămaşa care parcă se lua cu tot cu piele şi mă lipesc cu faţa de aeroterma maşinii.

Ce mai, acum pot susţine cu adevărat că m-am umplut de “Glam”… Cred că are sa-mi ajungă pentru anul asta… sau, poate nu… Numai o shaworma târzie ar fi putut să-mi aline suferinţa.

Oare m-am potolit? Hehe… Here I go again.... „ Oare cum o fi in Turabo?”

luni, 4 august 2008

...e timpul pt vitamine!

De ceva nopţi mă culc cu nebunii (însă nu porfit de ei... :D ), numai pe la ora 4-5 AM. Cred că insomniile legate de liberty parade îşi lasă adânc amprenta pe scoarţa cerebrală. (ceea ce e bine… creierul meu pare a fi total lipsit de circumvoluţiuni, îţi poţi faci freza în el). Efectul este următorul: mă trezesc constant pe la ora 2-3 PM ceea ce este total neproductiv, pentru munca mea cât şi pentru aşa zisele pasiuni. Oricum, tot eşti rupt în gură de oboseală.

Mâncarea strânsă cu băgare de seamă de către Madre, s-a terminat sau se infructă mucegaiul verzuliu de mult din ea aşa că era momentul pentru un sacrificiu, un fel de “take one for the team”, mai concret, o fugă până în piaţă. Logica îmi spune că am 2 variante:

1. mă duc pe jos până in piaţa de la 100 de metri de mine;
2. sar pe motor si mă duc la următoarea piaţă, la 2 km ce implică idioţi în trafic, semafoare, babe kamikaze ce stau cu piciorul pervers pe gâtul zebrei, meniu complet…

Deci mă echipez de motor... adică îmi pun ciorapii flauşaţi, şlapii ăia buni, de sărbătoare, pantaloni scurţi şi tricoul cu CCCP. Dupa lungi studii am ajuns la urmatoarea concluzie : când te duci în piaţă trebuie să fi ca ei, numai asa poti negocia sănătos.

Forjă maximă până în piaţă şi parchez motorul fix în buza pieţei, să rup puţin gura la melteni care deja incercuisera motorul ca pe OZN. Nu fac mai mult de 2 paşi sub privirile admirative alea tarabagiilor căci destinul, pus pe glume, mă testează să vadă dacă nu cumva mi-am ieşit din formă: una bucată prună storflecită sub picior care mă pune în dificultate cu un semi-şpagat de toată frumuseţea… Bruce Lee fugea acasă la mă-sa sigur!

Orice gest de distorsionare a realităţii era prea tardiv. Deja se auzea din spate: "Da-te dracu! cum s-a dus nebunu!" Toţi m-au văzut cum am dispărut din peisaj, printre tarabe. Îi las să râdă pe sub mustăţi si degajez zona cât mai rapid. Oricum, ciudat fenomenul… cu cât mă îndepărtam de “scena” râsul se amplifica, nu cum era logic, să scadă. Nu ai cu cine domne'...

Pe sistemul de negociere:
" - Cat este mărarul?
- 2 lei legătura maică...
- Da? .... dar 2 legături la 5lei merg?"

Cumpăr în grabă câteva roşii parcă căzute din tir, din colţul opus al dughenei, ceva ardei şi constat că ar trebui să ajungă pt. 2 zile. (mănânc puţin acasă, prefer în deplasare că parcă e mai gustoasă papa… :) )

Genunchiul începuse să mă jeneze de la cascadoria făcută cu câteva minute mai de vreme, moment în care vâd un malder de pepeni galbeni. Pentru sufletul meu de om rânit în orgoliu, rupt de căldură şi sufocat de ciorapii flauşaţi decid că merit un pepene! (când simt mirosul de pepene galben deja trebuie să mă şterg la colţul gurii şi să scot portofelul…) Iau un pepene frumos pe la 3 kg, îl testez obscen cu degeţelul, verific pigmentarea, îl ascult cu urechea etc. Verdict: pepenele este din filme! Fericire mare, dau ultimii bani, ura! si la gară.

Ocolesc toată piaţa, ajung la motor, bag roşiile, ardeii şi pepenele în portbagaj, închid repede, sar pe motor şi o întind de parcă tocmai îl furam.

Ajung la semafor rupt de căldură iar culoarea roşie abia îşi intra în drepturi. Ciorapii erau deja fleaşcă aşa că mă apuc să îi suflec sub privirile siderate al unei doamne într-un Audi. După ce mă ridic observ cu colţul ochiului în oglindă un aurolac ce-şi făcea de treabă prin intersecţie cu un pepene galben în braţe care o lua agale spre trotuar. Imposibil să fie pepenele meu zic eu, ştiind că am închis bine portbagajul aşa că merg liniştit spre casă.

Opresc motorul în spatele blocului, parcă evit puţin momentul deschiderii topcase-ului pentru că văd lacătul care bălăngănea în voie. Deschid uşor capacul (în tot acest timp cu o privire de piatră spre un vecin de parcare), bag mâna şi încep uşor, uşor căutarea: roşie, roşie, roşie, ardei… roşie, ardei. Nu mai rezist si mă uit nervos în cutie: una bucată pepene superb evaporat!

Parcă a căzut cerul pe mine… Nu ştiu de ce m-am ataşat atât de acel pepene dar în secunda doi a început să mă doară şi mai tare genunchiul care parcă jelea pepenele!

Ajung cu spume la gură la uşa apartamentului unde surpriză: băieţii întârziaţi de la RDS mă aşteptau cuminţi să-mi monteze telefonul. Bucuros le explic ca e a 3-a oară când se încearcă instalarea postului dar, de fiecare dată, lipsea un mic echipament. Ei mă asigură că s-a rezolvat şi se duc fericiţi în treaba lor, la cutia cu maimuţe. Nu durează mult şi intră în apartament cu o faţă parcă călcată cu tractorul: “Gicule! Să moară mama, lipseşte echipamentu’… “. (echipa rds = oameni care utilizează în interes de serviciu RATB-ul şi cu bormaşină industrială în spate plus cabluri şi alte rahaturi, veniţi pentru a 3-a oară total aiurea, pe un salariu de chinezi)

Nu obişnuiesc să râd de răul altuia şi ştiu că nu e frumos dar parcă nu ştiam cum să închid uşa mai repede pentru că mă bufnea un râs de hienă oligofrenă! Asta este, întotdeauna decesul caprei vecinului este un eveniment tragic dar dat dracu ilar! :D

La desert mi-am prostit genunchiul cu nişte vitamina C.... (că stie el ce vitamină avea pepenele.)
Maine organizez potera pentru alergat aurolaci cu furcile. Premiul 1 este dat pt originalitate si consta intr-un pepene... galben desigur :D

Daaaa, e mai misto pe Wenge…

Pe aceeaşi linie de partid total "heeei-rup-istă", direcţiunea “renovarea”, s-a ajuns intr-un final la capitolul mobila si decoraţiuni. Trezit pe la ora 1 PM de mirosul unei pungi cu pufuleţi, (am adormit la film ca la geriatrie), punga care mi s-a lipit de faţa şi cu generozitate specific românească, mi-a lăsat un “ larutaN 1 ” frumos colorat pe obraz. (m-am prins greu …)

Sufrageria în acest moment nu este decât o încăpere aproape goală, albă, cu un TV pe podea şi 2 canapele din care una este monopolizata de Madre iar cealaltă de cărţi care stau foarte confortabil. Pe scurt, ceva deranjează privirea. Mult prea gol!

Cum pe moment lanţul decizional este de genul :
Madre: – Ce facem, mergem la mobexpepe?
Eu: - Păi ştiu că sunt scumpe şi foarte scumpe, eu zic sa încercăm pe la Ikeaka, mai pentru muritori…”
Madre: - Deci la mobexpepe!”
Eu: - …
.”

Clanul deţine momentan decât o singură maşină iar aceasta avea treburile ei în această zi glorioasă aşa că singura opţiune era motocicleta mea. Ideea de a face echilibristică cu rezervorul între craci nu pleacă de la mine ci de la Madre, aşa că era 2x interesant. În toţi anii în care am avut motor, scuter, ce a fost, niciodată nu mi-am plimbat mama, aşa că momentul era de premieră!

(…ţin să pecizez că a mea mamă cred că are mai mulţi km pe 2 roţi decât mine până acum…)

Zis şi făcut, câteva instrucţiuni simple de vestimentaţie şi hopa la motor.
“- De cât timp zici că nu ai mai mers pe motor Madre?
- Pai sa fie vro 25 de ani mama…”
- Ah… uşureanu… Bagă! Casca pe coc, armura pe bicepşi şi sari pe cal!’”


Pe tot drumul până la moto era extrem de calmă, ceea ce mă ofusca puţin pentru că încă nu auzeam tirul cu remarci de genul “da mergi încet, da?” Scot moto din parcare şi las scăriţele pentru pasager în jos. Se urcă a mea mamă fără nici un fel de greaţă sau intimidare. Eu din ce în ce mai uimit.

Pornesc motorul si o urmăresc în oglindă, nimic, nu tresărire, nu strâns mai tare…. Ok… Ies pe strada principală şi zic să nu îi încerc nervii din prima că o pot traumatiza şi nici că se mai urcă. Traficul subţire, câte o maşină din 30 în 30 de m pe Iuliu Maniu. Buuun, deja este ciudat, am cam 70km/h si nicio emoţie din partea lui Madre până acum. Nu tu pumn la coaste, la pateu, cască în umăr, nimic!

Nu puteam ajunge decât la urmatoarea concluzie: Madre e beton! Nu are niciun secret cu moto. Şi atunci m-a trăznit: "Mhhhă, dacă mă fac eu că îmi scapă puţin mâna în gaz, oare cum reacţionează?!" Trebuia să o fac cumva să înteleagă că nu stă pe o Yawa obosită de prin 80'.

Puteam să văd din depărtare panoul cu ieşirea pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Aştept… aştept ca psihopatu' la colţ, bag uşor să nu se prindă într-o viteza inferioară (ranjetul meu schizofrenic începea să prindă proporţii), pentru o acceleraţie cât mai puternică, o ţin frumos în 70km/h şi fix cum am trecut de panou si veşnicul radar accelerez de 2 ori scurt, ca să fiu sigur că e atentă.

Nu pot descrie care e senzaţia de forjă nenorocită însă până la pasajul subteran de la Careff nu am slăbit gazul. Ce mai, îmi fluturau buzele ca la un măgar practicant de skydiving iar lacrimile, de la intensitatea vantului, ma spalau în urechi… în cei 300m cred am ajuns pe la 180 la ora iar în pasaj am aplecat moto în aşa hal că simţeam scăriţa cum dă cu dinţii de asfalt!

Reacţie la coborare in parcare: “Mhamhă, imi place ca mergi linistit…!”
Da… îmi este clar acum, numai o Hayabusa o poate “impresiona” corespunzător!

Mă simt inutil…
Aştia cu Buse, vă rog, plimbaţi-mi mama!

miercuri, 2 iulie 2008

"...pisi, Gossip sau Krystal?"

Curiozitatea este un lucru dat dracu! De la sâmburele unei idei pana la înfăptuirea ei este o distanta foarte scurta care, in combinaţie cu putina curiozitate, trece de parca ai inventat maşina timpului.

Recunosc, deţin o curiozitate tipic feminina dar, cu ceva exerciţiu, a devenit controlabila in proportie de 99,5%… deci cu scapari.

Sâmbăta, pe la ora 10, unuia din cei doi neuroni îi se nazâre ca ar vrea sa simtă ceva vânt in freza si cum se poate mai bine decât sub forma de forja pe autostrada. Aşa a luat naştere curiozitatea mea, care, intr-un final, s-a concretizat sub forma unui plan de pa-pa la mare.

Buuunn! Tai glanda la pusculita, cont in care strâng bani pt. următorul aparat foto, destinat sa rupă gura târgului. Sustrag fără mila 300 ron promiţându-i ca am sa-i pun la loc… (sper sa nu cad de neserios) Sun un prieten, prietenul când aude de idee nu replica decât „Eu sunt gata…grăbeşte-te ca ştiu ca intarzii!” :D

Drumul pana la mare cred ca este arhicunoscut de tot poporul, spre Unirii, Dristor sau Vitan si o ţii pe cheiul Dâmboviţei pana dai de un miros care nu pare a proveni de pe planeta Pamant (nevinovata Glina, bate-o vina.. ca rimează :D ) si de acolo intri imediat pe A2. Abia acum am realizat de unde numele autostrăzii (Autostrada Soarelui). Daca pleci pe la ora 11 sau mai de dimineaţa ai soarele in ochi… Daca te întorci pe la ora 6-7 ai soarele in ochi! Genial, eram rupt fără ochelarii de soare!

Forja cat cuprinde pe tot drumul, 180, 200, 230… cat alerga mititica. Pe viziera căştii insectele îşi dădeau sfârşitul obştesc una cate una… Aşa am ajuns ca la finalul drumului sa am neamuri întregi de muşte, albine, ţânţari, împrăştiate pe tot costumul. Insa pe departe cea mai şmecheră a fost o musca care a intrat in casca si a coborât la Feteşti, la realimentat. Nu cred ca a depăşit in viata ei un Q7... (parcă o vâd cum le arata degetul la melteni :D)

In Mamaia am ajuns la fix! Adică fix când am întins cearceaful pe nisipul bătătorit a început să plouă… Tocmai trăiam un mare deja vu! (in urma cu 2 week-end-uri scenariul a fost identic). Nu las mâhnirea să mă cuprindă şi cum stăteam în ploaie şi urmăream cum oamenii îşi strângeau catrafusele şi topa în hoteluri/terase mă trăsneşte ideea sinistră: Auzi... da noi unde dracu dormim la noapte că văd ca ăştia strând şezlongurile?!

Aşa începe căutarea. Chiar daca perioada asta nu face parte din sezon, litoralul este full. Full de şantierişti, ruşi, chinezi, ce vrei tu! Asta nu da bine in calcule… Toate hotelurile de 2-3 stele erau full! Si garantez pentru informaţia asta pentru ca le-am luat la rând începând de la Rex până în capătul opus. Însă nu şi un anume hotel... ridicat la rangul de o stea! Insă, dacă ar fi pe bune, cred că numai cuiul de care au agatat steaua işi merită calificarea. Preţ: 95 ron pe zi. Superb!

Sar în „dus” (o încăpere în beznă cu chiuveta şi un cap de duş separat printr-o perdea de camera). Trag perdeaua jegoasa şi perdeaua reacţionează: sare la gatul meu cu tot cu galerie. Eram atât de sictirit încât nu mai conta… Pun gelul de dus pe chiuveta care in aceeaşi secunda iese din perete, fix in braţele mele. Fiind un gentelman prin definiţie, am aşezat-o la loc cu o delicateţe demna de invidiat. După care mi-am ţinut respiraţia si am părăsit scena ca o balerina. Nu am mai avut curaj sa dau drumul la apa… (asta după ce am observat ca in aproprierea mea era o priza care sigur s-ar fi udat de la dus. Cât de ingenios trebuie să fi să montezi priza lângă duş?!)

Hai la masa! Ajungem in prima faza la o terasa/restaurant la care abia după ce am stat 30 de min ca fraierul la masa, am observat că in spatele terasei care părea a fi cu servire (asta după preturi) era o mare coada pe sistemul „împinge tava”. La a doua terasa ocupând singura masa libera de la intrare, toţi care intrau isi scuturau umbrele fix pe spatele meu si in ciorba prietenului.

Despre preturi. Mamaia nu este o staţiune exclusivista, chiar daca majoritatea cluburilor din Bucureşti încearcă sa impresioneze prin investiţii susţinute. Aici vin aceeaşi oameni, oameni care muncesc fie in industrie, fie in domenii cu grad mic de pregătire. (Mai pe fata: mulţi ciobani, ţăruşi, capşunari etc.!)

Un mare procent din clientela o reprezintă copiii acestora care. din greşeala. interpretează mersul in club la mare drept o fiţă maxima. Oare sunt singurul care crede ca discotecile pe nisip aveau „aroma” lor? Si chiar nu mă identific cu rusticul din Vama Veche… Si mie imi plac moderniştii Tiesto, ATB, David Guetta, Fedde Le Grand etc.

Problema este ca preturile sunt exagerate si singura justificare pe care o primeşti este ca „eşti la mare tătică!... nu pe Tineretului”. Pai la un calcul simplu, în aceeaşi bani asiguri transportul , cazarea, mâncarea şi distracţia în Spania, Italia, Grecia, Bulgaria, you name it! Iar plaja si apa… ohhhh… Si cine a mai fost cunoaşte si calitatea serviciilor oferite. Dar aşa e romanul vita tembelă, sapă singurel groapa.

A doua zi a fost loc de soare, plaja acceptabila şi cu puţin noroc am prins libera şi o umbrelă de trestie. De mâncat am mers în Constanta la plecare unde majoritatea se duc la Scoica să vadă broaştele în timp ce molfăie la pizza... eu prefer recent descoperitul Colonadelor (care are şi el ţestoase) pentru ca-mi place terasa şi mâncarea e pe gustul meu, plus ca vezi si portul Constanta.

La plecare, dornic sa ajung cat mai repede ca sa nu mă prindă noaptea pe drum, cascadoria cu gazul la blana s-a repetat. Insa datorita asfaltului încă fierbinte, combinat cu căldura emanată de motor, partea frontala a picioarelor mele, de la genunchi pana la glezna, stătea cuminte asemenea unui pui la rotisor, pârlindu-se de mama focului.

Nu am sesizat acest lucru decât când am ajuns in Bucureşti si la primul semafor când am dat sa pun piciorul simţeam ca mă tine ceva… era pielea mea deja crocanta… Pe aceasta cale ţin sa mulţumesc inventatorului cremei de galbenele… a făcut o treaba data dracu!

Ventilatorul din Carrefour in aceasta secunda pare a fi cea mai buna investiţie făcuta vreodată!

Aşa ca am primit confirmarea: litoralul romanesc nu mă vrea! … Este OK, pentru ca nici eu nu-l mai vreau!

„Maimu’, to the airport!” :D

PS: O singura satisfactie am: nu am dat bani la bariera din mamaia! Motoretele nu au numar in fatza si nu avea cum sa stie daca sunt din NewYork sau Constanta... Doar ce s-a auzit din ghereta: "bhaaaa, fi atent ca a mai scapat unu! " ca eu eram deja la Aqua Magic :D

miercuri, 25 iunie 2008

"Totul este sub control!"

Întotdeauna plecam de la premiza ca in viata exista un echilibru. Nimic mai adevarat. Cumva universul are cate ceva planuit pentru fiecare din noi insa, din pacate, nu sunt toate de bine… ca sa vezi… :)

Astazi m-am trezit cu o voie buna cum nu am mai experimentat de secole, insa din graba nu mi-am mai verificat horoscopul… pe la ora 10 eram up and running, la capacitate full. Pe ordinea de zi aveam ceva task-uri simple, pentru care îmi făceam curaj de câteva zile bune. Cel mai importanta sarcina era repararea receiverului de satelit. Eu mi-am promis ca nu ma mai bag in domeniul electricii, prea multe experiente "electrizante"...

Nu stiu cat ar mai fi rezistat a mea mama fara TV, deja observam ca incepuse sa faca lucruri care nu erau la locul lor, ceea ce m-a speriat teribil (...incepuse sa calce, sa spele, etc. :D). Cine stie cat mai dura pana ma punea la curatenie… (…ma stiu pe mine fara internet)

Sar pe moto, tzopa pana la Universitate cu receiverul vechi in “portbagaj”, infrunt caldura de 2 lei care a devenit mai enervanta decat maimutzele de la volan insa in timpul in care le spuneam prin casca “To the airport!” ajung deja la SpringTime. Parchez moto, o asigur cu un lacat pe roata din fata si ma tirez in magazin.

Aici o plictisesc amarnic pe vanzatoare cu intrebari de genul “Dar… o sa mai prind Romantica?”, “Ce s-a mai intamplat in Inima de Tigan?”, “daa…. dalea’ xxx mai vad? …ca se mai uita maicamea…”. Asta pana cei de la service fac borderoul de intrare pentru receiver si-mi dau unul nou. Intr-un final totul se rezolva iar eu ma duc fericit la moto.

Receiverul nou, fiind in cutie nu intra in topcase asa ca l-am pus pe sea, cu plasa de bagaje, eveniment care m-a debusolat putin, intrerupandu-mi ritualul de desecurizare a motorului.

Genul impresionist este departe de mine, sa fiu in centrul atentiei, sa ma fac remarcat. Insa am o boala anume pe scuteristi, cei care prin protectie moto inteleg ochelari de soare si atat. Soarele este cel mai putin nociv in ecuatia asta. Ideea este ca in preajma mea a aparut un scuterist care incepuse sa saliveze intens la motorul meu. Am zis, asta e momentul sa-l impresionez pe cocalar, sa ii arat eu ce inseamna motociclismul! Sar pe moto ca un Terminator, pornesc motorul, il turez puternic de isi trageau mamicile copii mai aproape de la 200 de metri, si bag in viteza.

In timp ce eliberam mai sportiv ambreajul un scenariu demn de filmele horror lua nastere: “… oare am dat jos lacatul de pe roata din fata?!!!”. Nu stiam ca un caucic poate avea atat de multa aderenta pe asfaltul moale… Din frana surprinzatoare, am ajuns calare pe ghidon cu capul spre roata si ochii in far.

Nu a durat mult pentru ca in pozitia asta este cam greu sa-ti recapeti echilibrul asa ca moto a inceput sa se incline, la inceput suav precum o balerina apoi… ca Titanicul. Eu incep sa ma mulez usor pe asfalt si motorul dupa mine (200 kg). Raman putin timp cu piciorul blocat sub rezervor insa reusesc sa ii iau contactul la motor.

Este foarte ciudat fenomenul atunci cand esti pus intr-o situatie de genul asta, dar totusi vrei sa para altfel in ochii celor ce te urmaresc in acele secunde cu priviri de zoo. Prinzi puteri ca o femela care-si apara progenitura de la pericol. Drept urmare, ma ridic de sub motor asemenea lui Superman, il ridic si pe el cat ai zice “pisi”, bag un zambet celor din jur pe stilul “mi se intampla zilnic… un fleac”, ma duc subtil si desfac lacatul fara ca cei din jur sa se prinda de motivul cascadoriei mele. In tot acest timp scuteristul ranjea ca boul impreuna cu cativa taximetristi si jumatate de statie, insa a fost un finut… pentru ca eu as fi ras ca o hiena drogata!

Scutur receiverul de praf, sar iar pe moto si cand sa pun picioru sa bag in viteza… nimic acolo… Ma uit in jos si raman ca la teatru: scarita de la schimbator se rupsese si ramase infipta in asfalt. Apelez iar la ranjetul de “totul este sub control!”. Culeg gentil scarita de pe jos si bag componentele in buzunar, reusesc intr-un final sa o bag in viteza si “degaje” zona… In tot acest timp contactul vizual a fost evitat la maxim...

Nu m-am oprit pana in fata blocului, unde, un bilant tragic, in traducere directa "200ron de reparatii". Nu stiu de ce dar vorba „cand esti prost, platesti!” nu ma mai alina… o fi devenit o stare de fapt? :))

Ohh well… life sometimes sucks :D
Probabil blestemele Militiei Romane incep sa prinda contur… :))

Astept cu interes versiunea sportiva a modelului din poza ...

marți, 3 iunie 2008

Motoretistul turbat 3 - 0 Poliţia Română

Warning: text mult şi posibil plictisitor!

Un scurt update despre meciul care se tot desfăşoară între mine şi "organ". De data aceasta s-a jucat în deplasare. (Localizare: Splai, direcţia Izvor - Unirii.)

Scenariul este următorul:
Ora 2 noaptea, motoretistul din punctul A se află în căutarea unui anume club in loc B iar pentru ca deja eram întârziat bine am zis să măresc ritmul.
(nu este vina mea că fac parte dintr-o familie de întârziaci maniaci - este scris in ADN. Cu siguranţă există motive independente de mine care duc la producerea acestui efect aşa că în loc să mă certaţi... iubiţi-mă aşa! :-* :D )

Forjă, forjez = vb. I. Tranz. A lucra, a prelucra un metal sau un aliaj prin deformare plastică, la cald sau la rece, cu ajutorul unui ciocan sau al unei prese.
... după mine Forjă = motor turat excesiv, peste limita utilului cât si a bunului simţ în încercarea de a mări doza de adrenalină şi impresie artistică.

Părăsesc semaforul de la Izvor ca un maistru pokemon forjator ce sunt, mai pe o roata, mai cu drift, fiind puţin enervat. Un Logan ce stătea fix în curul meu de aproape ii simţeam farul cum îmi bronzează stiksurile păroase (însă drepde, da! :)) ). 40 - 60 - 75 si am luat ochii de pe ceas însă am cam uitat mana în gaz, spre ruşinea mea... Strada era liberă, mai ceva ca in pozele antice, când pe asfalt nu călcau decât Dacii.

Cu 100 de metri înainte de semaforul de la Calea Victoririei cu Splaiul, pe partea dreapta, este o clădire in construcţie care este împrejmuită de grilaje de tablă. Cum mergeam eu ca o zână, "liniştit", hopaaa!! după gardul acela apare ceva reflectorizant în pas alergător. În mintea mea inocentă nu îmi închipuiam că nu poate fi decât un gunoier care traversează aiurea dar cu tendinţe sinucigaşe căci mă apropriam cam repede de el iar frânarea de urgenţă nu prea o stăpânesc.

Mă opresc foarte aproape de el, cu o frână atât de violentă încât mi-au căzut ochelarii de soare ai căştii pe ochi. (nu mai vedeam nimic) Extrem de enervat încep să zbier spre direcţia în care întrezăream reflectorizantul:
" - bha omhule eşti cretin!!!?
- Unde mâni mă aşa?! Actele la control!"

M-am panicat atât de ciudat încât mi-a scăpat mana de pe ambreaj şi motorul mort. Paranoia prinde contur... (vai să-mi f una că asta nu e gunoier!) Duc mâna la cască şi ridic ochelarii cu teamă: "- Haooooleooo ! sunteţi gabor... ăăă, poliţist! Mă scuzaţi. semănaţi cu un gunoier..." (nu a râs, deci nu a gustat glumele...)

Mă uit în dreapta după clădire unde erau traşi frumuşel încă vro 3 motorişti şi o conservă, unde mă invită şi pe mine să o duc... Ca să nu sperii peştii, bineînţeles. :) (shit, e groasă... situaţia :D). Caut repede în arhivă şi nu găsesc decât faţa de inocent, bună şi asta!

" - Dar ce s-a întâmplat şefu că eu mergeam normal?!
- Păi stai să vedem ce înseamnă normal la tine:... chhh chhh Comunicaţi viteza pentru moto chh... chhh moto a avut chh ..40 km/h ... chhh". (Asta am auzit eu cu casca pe cap...)
- Pai şi ce, nu este bine?! zic eu mai vizibil mai relaxat...
-
Trebuia mai mult? 140 de km/h sunt suficienţi să rămâi fără carnet! Zice el cu o satisfacţie murdară pe faţă...

Whhhaaaaaaaaaatttttttt!!!!!! ohhhhh
, I’m deeply fucked! Morcovul şi-a luat având, intrând de data asta cu tot cu iepure şi vânător. În aceste momente nu poţi de cât să pui mâna pe telefon iar pe sistemul românesc: start makeing calls bitch! Problema mea este că nu ştiam pe absolut nimeni pentru damage control iar ora 2 noaptea nu este cel mai potrivit moment al zilei. La ora aceea unii îşi "arestează" nevasta... :D

Deja mă vedeam cum aştept limousina (RATB), cum am să mă rog de oameni să-şi ia călcâiul de pe degetele mele, cum o să stau ca şerpii storcit de pensionari la aerisirile autobuzelor, halucinând de la inevitabilul miros de transpiraţie... Mai că îmi venea să mă pun în genunchi şi precum un păcătos nenorocit, cu lacrimi in ochi, sa cer iertare zeilor.

"Chhh chhhhhh!! Florine! Vezi mă că lu' ăla cu moto nu i-am prins numărul!! chhhhhh"

Probabil cunoaşteţi feeling-ul acela de la BAC, când te duci sa-ţi vezi notele la avizier, şi la unul din ex ai cam dat zbârci, crezând că vei pica. În tot acel timp ai fantezii şi speranţe că poate totuşi viaţa nu este atât de crudă şi că ai luat nota necesară. Când ţi se confirmă acest lucru sentimentul este de bucurie pură, brută, şi este corelată cu o altă senzaţie de eliberare. Eu reacţionez diferit
every time... Replica mea:

"Bine mhaăăăăăăăă să moară calu!!! Să-ţi trăiască familia ta!!!!" ...după care pup maşina de politie fix pe girofar, ştampilă însoţită de o gesticulaţie a la Elvis :D (din haita de motorişti oprită de gabori se aude unul mahnit "bha esti nebun... eu aveam 75 la ora..."

Gaborul se uita la mine total siderat ... Nu cred că mai văzuse o asemenea reacţie în viaţa lui însă ştia că este legat la mâini... Eram free!!!

"- Ia uite la el, ce se bucură animalu'... Mare bulan ai!!! Colegul nu prea ratează numerele... De data asta scapi doar cu un avertisment (adică fix nimic)!"

Cât timp a completat foaia aia nu reuşeam să-mi şterg rânjetul de pe faţă şi se vedea în nervozitatea cu care redacta avertismentul că nu îi convine situaţia. Văzând că îi scap printre degete apelează la ultima redută: să mă ia la sentiment. Aşa că pe durata completării formularului, încercând să nu se repete, îmi explica cât de norocos sunt şi cam câţi bani aş fi dat în mod normal "peste 6 milioane"... însă eu: "da, îmi dau seama! este extraordinar... ufff, cat bulan... sper să nu mă mai prindeţi, pe picior greşit :D" dar fără nici o intenţie vizibilă de a scoate portofelul.

Iau actele într-un final, îi salut pe ceilalţi năpăstuiţi ai soartei şi sar pe motor. Prind fix semaforul de acolo pe roşu. Mă uit scurt in oglinzi şi văd cum toţi cei 3 gabori se uitau după mine cum urmează să plec.

Verde! Bag tacticos 1-a, plec ca un pensionar anemic. În tot acest timp trăgeam priviri scurte în oglinzi să văd dacă încă mă privesc. Într-un final se întorc la treaba lor iar eu la a mea, fix după curba de la tribunal. :D Inferioară 4->2 si zzzzzzzzuuummmmmmmmm!!!!

Nu pot decât să bănuiesc replica lor:
" - Ieşiţi-ar copiii tremuraţi! Du-te tare pokemoane'!"

Un singur lucru l-am priceput din povestea asta: mare bulanul frăţică! M-am liniştit de tot!

PS: A fost bestial în club!

duminică, 25 mai 2008

Am fost atins...

Pe la ora 4 pm, politie şi jandarmerie la greu pe traseul splai- Romanâ-Unirea- Alba Iulia însă nu am înţeles în urma cărui eveniment era nevoie de atâta mobilizare… Bush ar fi fost invidios…

Totul este mai nebunesc când este lună plină dar când este însoţită de stele situaţia este uşor diferită. (cred că sâmbătă a fost exact această situaţie).

În urma unei incursiuni pe malul lacului Herăstrău cu o prietenă, avand la dispoziţie până şi pătură, cărată de mine prin tot oraşul pe motor, soseşte si inevitabilul moment al evaporării spre casă.

Procesul îl cunoaşteţi… casca pe cap, pătura securizată cu plasă de bagaje si ţop la drum! După 5 minute îmi dau seama că trebuia să-mi sun sora să văd pe unde umblă (era 1 noaptea iar eu trebuia să ajung prin club însă nu mă mai ţineau curelele). Trag motorul pe dreapta aproape de clădirea Orange din Victoriei şi sun de câteva ori însă sora nu auzea telefonul. În tot acest timp observ pe trotuar un gagiu, mai funky îmbrăcat, pe la vro 22 de ani care se concentra pe o hartă… imaginea îmi era clară: pierdut în centrul Bucureştiului la ora 1 am.

După ce vede că termin cu telefonul se îndreaptă mai timid spre mine. (eram printre singurele persoane pe o rază de 300 de metri, ciudat pentru ora aia, sâmbăta) Mă întreabă cum poate ajunge în câteva locaţii printre care şi Gara de Nord. Văzându-l mai pierdut în spaţiu am zis că tot fiind destul de aproape gara, pot face un scurt ocol sa-l duc acolo, lucru care probabil nimeni nu l-ar face pentru mine.

Zis şi făcut! Îi dau să ţină pătura în braţe şi îi ţin un scurt instructaj pentru cum să stea mai lipit de mine ca să nu ne oprească poliţia căci nu aveam cască si pentru el.

Pornim… Gagiul deja îşi lua taskul de a se ţine bine de mine în serios. Mă strângea de piept ca atunci când nu ai mai văzut pe cineva drag de foarte mult timp. Zic, ok, probabil iî este frica de motor (pasagerii mei ştiu de ce, şi totuşi în inconştienţa lor încă se mai suie pe motor...), aşa că o las mai încet. Nimic nu se întâmplă, omul se tine bine… Mai pe la jumătatea drumului cred că era deja mai relaxat pentru că la un moment dat îmi pune una din mâini pe pulpa piciorului însă nu am sesizat exact faza, ştiu doar că am simţit ceva cald şi când m-am uitat era creanga lui pe pulpa mea, relativ aproape de râmă. Ohhh…. Ok…. Probabil nu îşi dă seama că e aproape să facă o extragere de bingo dacă mai mişcă mânuţa o secundă. Nu mi se potriveşte vorba “Daca nu sunt la coadă la pâine, căutaţi-mă la ouă!” aşa că turez scurt dar violent motorul şi meseriaşul trage mâna, speriat cred, repede pe pieptul meu (precizez că nu aveam geaca moto ci un sacou foarte subţire cu tricou, prin care îmi contabiliza cu uşurin’ă “pătrăţelele” :)) ).

Ajung la destinaţie şi opresc ca să coboare. În timp ce se debarca îmi vine idea de a-l întreba cu ce ocazie prin Bucureşti la care adaug şi o glumă născută în urma frustrărilor trăite pe drum:

“- Ce te aduce pe meleagurile Bucureştilui? Nu cumva gay parade…”

(răspunsul avea să-mi înfigă un nod multiplu în gât urmat de un moment de rătăcire şi neuron paralizat)
“- DA! Cum ţi-ai dat seama?!?”
“- Nu ştiu…. poate că salivai ca în Alienu’ la ceafa mea!?”


… Nu ştiu când i-am smuls pătura din mână însă motorul meu parcă nu a tras niciodată atât de tare! În 4 secunde eram la 120km-h şi trecut pe un semafor foarte roşu cu o pătura pe piept ce flutura precum mantia lui Superman.

Nu sunt homofob dar... nu cu mine tati!

La scurt timp primesc un sms de la o prietenă care îmi spunea :"Stii de ce era atâta poliţie... a fost gaz parade..." ... No Shit!!! :)))

Şi acum parcă îi mai simt creanga lui cea gay pe piciorul meu… Însă mă închin la zei pentru că nu am apucat să simt şi altceva prin alte locaţii cu sens unic!


Mos Crăciun Gay :|

miercuri, 21 mai 2008

Sa mori tu!?!

Nu pot stabili un moment anume sau un punct de pornire dar fenomenul a devenit destul de clar: îmi cade părul! Şi nu aşa, câteva fire in sictir ci de parcă a trecut Katrina prin moţ…

“Bun! Tanar nu mai esti, ai 26 de ani...”, zic cu un ton liniştit în încercarea de a mă auto-calma însă în secundele acelea nu poţi decât să stai ca maimuţa la oglindă trăgându-te de freza, de parca ai înţelege ceva…

După jumătate de oră petrecută la oglindă, puricându-mă, imaginându-mă ba spân cu chelie, ba cu peruci a la Dolănescu, apare într-un final şi o idee mai logică: ce soluţii sunt pentru a stopa nenorocirea? La sfatul unuia din piata, fuga la domnul Gugle şi cu degetele de la picioare încrucişate tastam :”îmi cade parul”. Printre zeci de forum-uri unde bărbaţii se plângeau până şi pe secţiuni dedicate bebeluşilor nu găsesc decât câteva soluţii aproape băbeşti… tratamente cosmetice si diferite maşti.

Ok, sar pe moto, o rup vitejeşte până la un Plafar şi cer cu ochii bulbucaţi ceva de pus parul la locul lui. Vânzătoarele stăteau ca la poza (probabil gândeau) şi în câteva secunde scot de sub tarabă, cumva mai underground, două recipiente (un şampon şi o tinctură): “Dacă le foloseşti împreună te faci de reclama băiatu’”. Râd ca schizofrenicu’ fericit, cu bale la colţul gurii, dau banul iar fără alte amabilităţi incalec moto si back to the lab yo!

Un săpun lichid moale şi un altul numit CHELSTOP!!! Să-mi trag una… atunci mi-am dat seama că nu e aia buna şi deja îmi apărea un rânjet tâmp, specific mie. “Râzi tu Harap Alb dar nu e râsul tău” zic eu şi sar în cadă. Jap jap! Dau cu smac în cap, conform instrucţiunilor şi apoi urmează înfricoşătorul chelstop. Aici e diferit, 30 de min cu el pe par şi apoi nespălat 2 zile (nu ar trebui sa fie prea greu :))). Am omis faptul că în acea zi aveam extreme de multe drumuri (bineînţeles pe moto).

Nu as vrea sa găsesc asemănări de mirosuri între chelstop şi alte lucruri din natura pentru că mi-aş umple blog-ul de ….. Un miros foarte persistent care nu dispare după cele 30 de min. Mi-am luat inima în dinţi şi am tras casca pe cap, ducându-mă de nebun la treburile mele. Afară 35 de grade iar în trafic, casca neagra, şi mai mult! Cu casca pe cap, în maxim 5 minute amintitul chelstop şi-a atins potenţialul maxim în materie de miros. Îmi aduc aminte că am apucat să opresc moto între maşini la semafor şi să deschid mandibula… Asta m-a salvat! Am apucat cât să mă târăsc până la o banca cu motorul şi să mă aşez… cât mai departe de cască.

Am oprit fix în centru unde am găsit o ţâşnitoare la care sub privirile dezgustate ale trecătorilor m-am clătit pe cap! (curgea o zeamă uşor maronie…bleah)

Acum stau şi încerc să găsesc motivul acestei nenorociri. Toţi strămoşii mei au trecut pe lumea ailaltă cu pâr pe freză… Chiar nu-mi doresc să devin un trend seter în clanul meu! Rămâne o singura variantă: sunt stresat! Dar sa moară musca asta de pe monitor de-mi găsesc stresul ala…

Poate mă ajutaţi voi!? Sau poate doamnele pot împărtăşi cum au trecut peste asemenea momente… Dau o savarina! :D

Un lucru e cert, sunt cu un pas mai aproape de visul meu: după un calcul simplu, cam în 30 de ani de economisit bani care în mod normal s-ar fi dus pe shampon si frizer mi-as permite intr-un final o Hayabusa (sper sa mai existe sosele...) :D

sâmbătă, 10 mai 2008

Norocul: "Sunt in concediu"

Unii te numesc răsfăţat al vietii datorita faptului că te poţi trezi ca omul la ora 9-10, fără ca soneria uşii sau telefonul să-ţi rupă urechile. Această mică delicatesă a vieţii a dispărut de când zugravii au reparat soneria, punând-o cu faţa spre camera mea…

Astăzi, se cerea o vizita la magazinele de bricolaj în căutarea unei plinte, pentru a finaliza holul. În urma numeroaselor ezitări de a pleca din casă, chiar daca motorul era în faţa blocului, reuşesc totuşi să mă urnesc, uitând mânuşile şi mostra de culoare pentru plintă…

Peisajul îmi este cunoscut… Trafic de nebuni în tot militariul însă un anume meseriaş, îndemnat de Guţă, (mor duşmanii) se gândeşte că dacă ar trece pe roşu ar reuşi totuşi să ne taie faţa la toţi. Sunt foarte mici şansele să faci la demaraj un motor, oricât de varză ar fi el. Ideea este că din cauza lui (B 62 SEX), corespunzător numărului, era să mă f*%ă bine o basculanta ce pleca din spatele meu… Ar fi fost un fel de menage a trois… Cred că as fi murit de placere! Eram mai verde ca semaforul de la care plecasem… (apropos…vând oglindă de cielo, de deapta, stare…sa zicem ca nu mai poate fi spartă)

Ajung în Bricostore tremurând, dau repede un tur şi nu reuşesc decât să cumpăr o pensulă din lunga listă… Cum stăteam cuminţel la coada cu pensula într-o mână, casca în cealaltă şi privirile psihopatice alea paznicilor pe rucsacul gol, se aude un mare bummmm-bumm-brrrr… Prima oară am crezut că a scăpat cineva ceva greu dar nu era aşa! După ce sunt percheziţionat de paznici (… niste domnişoare bine pe la 45 de ani) observ cum câteva picături timide începeau să pupe asfaltul. Ce zic eu într-un exces de testosteron: „Ahh, nu mă fac pe mine câteva picături!” … Jap! cu casca pe cap şi ies voiniceşte din parcare, mai în băşini, mai pe o roată.

Când am ieşit din parcare încă era ziuă, însă nu ştiu cum mama măsii, în câteva zeci de secunde tot cerul s-a întunecat de părea 8-9 seara şi în maxim 300 sute de metri, unde se mergea ca melcul pe Iuliu Maniu, ploaia m-a prins mai expus şi nu m-a iertat! M-a făcut varză!!! Ploua ca în filme… filme care povestesc despre sfârşitul lumii.

Ajung acasă, pe aceeaşi ploaie, mă bag repede sub nişte copaci, într-un tremurat teribil dau să opresc motorul şi o rup spre scară… În timp ce dădeam să ajung în scara ploaia se opreşte ca de la buton, instant… Şi nu oricum, cu un mare soare strălucitor!!! Mă simţeam personajul principal într-un film cu proşti sau un fel de camera ascunsa cu un buget foarte mare…

Ajung în apartament, moment în care simţeam o nevoie arzătoare de a sări pe WC… Nu mai zic nimic zugravilor care stăteau la vrăjeală pe balcon şi probabil încă se amuzau teribil văzându-mă cum îmi sărea apa din ghete când fugeam spre bloc. Mă duc blană spre baie, lăsând o dâră de apă după mine, deschid uşa şi într-un moment de rătăcire sau obişnuinţă duc mâna spre întrerupătorul de la lumina care de fapt nu mai era acolo, ci doar firele care stăteau liniştite, în aşteptarea unui fraier cu o zi proastă.

Nu ştiu dacă aţi avut „norocul” de a vă electrocuta când sunteţi uzi… este cam de 2 ori mai puternic socul… În mare cam aşa arată: ochii ca de melc, dinţii strânşi la maxim, vederea plină de stele şi funcţiile motorii în genul electro-brakedance. Un consumator înrăit poate consuma şi un kilowatt deodată…

Tot ce îmi aduc aminte este că mi-am pierdut controlul picioarelor şi din inerţia cu care venisem am ajuns cumva călare pe cadă, cu capul in jos şi picioarele pe perete… Pentru câteva secunde totul a fost alb! (nimic divin, doar cada…) Salvarea mea a fost că în grabă aceea nu mi-am mai dat casca jos de pe cap! (flip-up, se ridică mandibula).

Am să redactez un e-mail de mulţumire celor de la Schubert, pentru că practic mi-au salvat viaţa cu casca lor… Daca ar ştii ei cum, cred că mi-ar cere şi o poză cu moaca ca să o pună la insectar, duma lunii…

Zugravii nu au auzit decât momentul buşiturii şi la scurt timp un mare „Bhăăăăăă!! Bagami-as p…… în ea de viaţa!!!”, spusă din adâncul sufletului sună altfel…

Acum stau şi mă uit cu groază la cele 20 de minute rămase din ziua asta iar nevoia aceea tocmai acum s-a găsit să revină…, nu am să mă mişc de pe scaun până mâine. Wish me luck! :D

Hmm, dacă stau mai bine să mă gândesc... scaunul ăsta pare destul de absorbant....

marți, 6 mai 2008

Nu ai suflet bre!

Stau cu o banana în mana (fruct!) şi mă uit prelung pe fereastra, unde vremea îşi face de cap, în ciuda visurilor mele… Exact atunci când zici: “yess, asta e vreme de motor!”, o rupe pe ploaie. Aşa începe fiecare dimineaţă (cam ora 10 pt mine) de când nu mai am internet!

Acum 5 zile (de 2 Mai mai corect), sentimentul de 1 Mai încă gâdila neuronul. Aşa că în timp ce îl asistam pe unul din zugravi cu ceva coloană sonoră tehno / house / de coracon am zis să schimb registrul cu ceva împuşcături aşa că pornesc un anume joc, uitat de mult într-un colţ de hard, care merge numai online: Wolfenstein Enemy Territory).

Ochii bulbucaţi, o creangă pe tastatura, cealaltă pe şobolanul sârm-less, cu o poftă nebuna şi bale la colţul gurii încep să trag în inamici virtuali, omorând printre ei şi ceva camarazi… Se acceptă, nu am mai jucat de aproape 5 luni şi sunt cam ruginit (…beau numai apă cu lămâie).

Timp de aproximativ o oră, în boxe, nu se auzeau decât sunete de grenade, oameni prăjiţi de flăcări, pistoale, tunuri, pe scurt: haos! La fiecare grenadă observam cum îi tremura mâna pe gletieră zugravului iar în final începea să fumeze nervos şi conform sadismului meu eram în standard, începuse să-mi placă!

Când, deodată observ ca jocul nu mai mişcă, imaginea era îngheţată precum o poza. Nu durează mult până sunt deconectat şi îmi apare pe fundal conexiunea de la RDS care dădea să se logheze la server dar nu îi reuşea, moment în care observ şi placa de reţea care ţipa că firul a fost deconectat! (se întâmplă să se reseteze switch-ul de la căderi de tensiune dar reporneşte în aproximativ 30 de secunde)

Zic: “Ahh, normal, doar este RDS şi afară totuşi plouă…”, după care mă aşez confortabil pe scaun în aşteptarea reconectării.

Acest “confort” s-a prelungit pe tot parcursul acestor 5 zile: mă aşezam pe fotoliu cuminte şi priveam în gol la conexiune care spunea invariabil ca nu am sârmă în gaură. (Network Cable Disconected). Astăzi m-am trezit cumva mai resuscitat şi am zis că până când! Sun la RDS, răspunde o domnişoară amabilă după voce care încerca să culeagă cumva datele problemei dar eu eram prea irascibil pentru a colabora. Tot ce mi-a rămas în minte a fost că are să vină o echipa tehnică la faţa locului.

Încercaţi să duceţi un om timp de o luna la cea mai tare vilă, confort obscen, şi hai să punem şi ceva fete în peisaj, dar nu ii oferiţi un anume lucru: acces la internet! Eu nu rezist fără internet, îl pot considera ca fiind unul din viciile mele! (nu fumez, nu beau, nu cafegesc) Aşa că zic că e momentul să iau problema în mâini (sunteţi perverşi…) şi mă apuc să urmăresc traseul firului de la calculator spre amonte. În tot acest timp căutam eventuale urme de tăietură, torsionări excesive, urme de sabotaj etc.. Ajung pe sala, desfac tocul uşii ca un Rambo ce sunt, unde ştiam ca este o îmbinare… nimic.

Mai departe! Scot protecţiile de plastic de pe sala şi o pornesc spre etajul 4, nici aici nu suspectez nimic. Ajung la etajul 3 precum Tarzan pe liana şi dau de o cutie metalică, cum sunt cele de la Astral, în care intră odată cu un mănunchi de fire şi cablul meu. Precum un Sherlock Holmes mono-neuronal observ ca agregatul nu avea lacăt, bucurându-mă că mă pot uita în burta ei. Deschid timid uşa şi observ o mare de sârme care se terminau printr-o simplă mufa… Cum stăteam eu ca maimuţa turbată la gratii, agăţat de cutie, pe scări coborau tacticoşi băieţii de la RDS:

”- Nu te mai chinui meserie, l-au ciordit alţii înaintea ta!”

În acel moment m-a trăsnit şi pe mine bibilica că de acolo lipseşte ceva, adică una bucată switch (un dispozitiv care împarte semnalul la mai multe calculatoare).

Bag un ras specific mie şi un rânjet schizofrenic către RDS-işti:

„ – Să moară calu’, eu îmi căutam pisica!” … norocul meu era ca mă cunoşteau indivizii şi veneau de la apartamentul meu unde zugravul le-a explicat ca m-am dus după sârmă…  :)

În urma unor discuţii scurte am primit promisiunea că mâine au să vina cu un nou switch şi lacăt.

Aşa că de mâine we are back in business!

101110100101010110111010! = Pup!

PS: Pentru cei care mai atentati la switch-uri… stau cu bata langa calculator! Si dupa ce va lesin, trag si cateva poze artistice in stilul celor de la reconstituiri, a la Jilava … :D

miercuri, 16 aprilie 2008

La banca nu e porno...

Când iţi vine să te duci la banca, păi te duci. Mă refer la sistemul bancar romanesc.
O prietena mi-a cerut sa o însoţesc la sediul central al unei bănci, pentru a depune ceva acte, in scopul obţinerii unui credit.

M-am decis să nu comentez pe tema condiţiilor şi dobânzilor de creditare… este un subiect deja fumat. Toţi ştim că dacă ai ajuns pe mâna băncii, trebuie să semnezi cu sânge contractul pentru că aceşti “cămătari” sunt dintre cei mai răi... Iar în majoritatea situaţiilor un credit durează mai mult decât o căsnicie.

Are loc ritualul trezirii: ochii mici, rupt in gura de somn, functii motorii la capacitate minimă, vorbirea usor incoerenta si auzul selectiv. Nu apuc sa bag nimic pe sub nas pentru ca deja eram intr-o uşoară întârziere aşa că bing-bang până la garaj.

Condiţiile meteo le ştiţi cu toţii: ploaie cu intermitenţe (…adică atunci când eşti mai expus, poc cu găleata în ochi). Cu târşeală şi mâhnire în suflet scot motocicleta din garaj, care încă strălucea, şi dau să o pornesc, moment în care trage o mare păcănea în semn de protest, cum de am tupeu sa o scot pe vremea asta… (păcăneaua este explozia gazelor acumulate pe evacuare, în tobe). În următoarele clipe petrecute am stat cu ochii pe la balcoane să pot sesiza eventualele oale cu ciorbă ce s-ar fi îndreptat vertiginos spre persoana mea. Însă îmi aduc aminte ca nu este blocul meu iar vecinii sunt mai timizi. Încă nu avem glume de genul ăsta între noi.

Hop, sare şi pasagera, securizată pe şa şi cu ligheanu’ pe cap. Urmează un drum semi-liniştit până pe la gară. Aici are sediul banca ce urmează să faciliteze împrumutul.

Ca motociclist, şi nu numai, înveţi lucruri noi în fiecare zi. Astazi, în timp ce mă strecuram cu atenţie sporită printre oglinzile a două jeep-uri, la cel din dreapta mea se deschide geamul iar eu curios ma opresc sa vad ce il stresează. După lăsarea geamului fumuriu observ un nene cu o doamnă în dreapta, pe la 40 de ani amândoi, rusi sau basarabeni cred.
" - Daca te sileşti mai tare poate reuşesti..."
Eu pun o fata de Axinte şi mă uit ca tranznit:
" - Ce să fac?!
" - Să te sileşti..."
Am plecat oarecum nedumerit... Ce mama dracului înseamnă sa ma silesc?! Poate mă lămuriţi voi... Mai târziu, cand m-am prins ca ala nu ştia ce spune m-a cuprins un râs isteric.

La destinaţie pasagera observă că geaca şi cizmele de un negru lucios, aveau acum o uşoară tentă de gri, pe stil dalmaţian, fază la care eu ridic din umeri, semn că nu pricep…

Intrăm timizi în sediu, care nu pare a fi exclusiv al băncii aşa că suntem întâmpinaţi de un portar. Foarte zelos dar binevoitor, pentru ca ne-a găzduit căştile până la întoarcere şi a stat geana pe motor.

Intrăm în sediu, în care se poate observa că nu era un loc special creat pentru a primi un aflux mare de persoane, precum o filială de bancă. Din contră, părea a fi mai mult un spaţiu cu birouri destinate angajaţilor care nu prea au contact direct cu clientul. Amica este preluată de o persoană care îi ţinea locul angajatei cu care era fixată iniţial întâlnirea, însa era în întârziere, probabil traficul împuţit. Eu mă fac comod pe o canapea găsită la intrare, poziţie din care puteam observa cu uşurinţă toate birourile iar ca bonus, canapeaua era situata chiar lângă masa cu filtrul de cafea, unde aveau loc toate discuţiile interesante.

Primul lucru care iţi sare în ochi este ţinuta angajaţilor, un mix între business şi casual. (cămaşă, cămaşă+ cravată, pantalon dungă pentru bărbaţi şi taior+ sacou, pantaloni mai rar pentru doamne, toate pe o cromatica cat mai neutra) Nu ştiu dacă sunt mustraţi de vreun regulament intern pentru a fi „prezentabili”, insa mai mult ca sigur că da. Al doilea lucru uşor de observat este stresul… Da, stresul poate fi observat! În fiecare gest, privire, expresie facială, mod de a interacţiona cu o altă persoana etc., el poate fi observat. Iar într-o bancă se pare ca stresul este la el acasă. Mă simţeam ca într-o rezervaţie cu binoclul la ochi. Nu cunosc în detaliu nivelul de responsabilitate pe care îl are în cârcă fiecare angajat dar cu siguranţă stresul creşte odată cu gradul funcţiei.

Ca în orice "SRL corporativ", indiferent de domeniul de activitate, în fiecare departament există câte o persoană deţinătoare de neuron mai atletic şi mai priceput, dar ca şi regulă, nu este niciodată şeful. În cazul lor era vorba de o domnişoară pe la 30 de ani, prezentabilă şi cu ceva comunications skils (moment în care mi-a sărit în minte o alta persoana, se ştie ea ;) ). Întrebările veneau din toate părţile iar răspunsurile plecau în ordinea dorită de ea… Probabil că cei pe care îi simpatiza mai mult aveau prioritate.

Printre zecile de rapoarte şi telefoanele de genul „Ne pare rău, în urma unei analize, creditul dvs. nu a fost aprobat”, bărbaţii se întindeau la câteva glume crispate şi triste în stilul office, lipsite de content porno sau ofensator, subiectul preferat fiind bineînţeles bunăstarea şi banii, însă ar fi putut reprezenta tema unor manele de succes. Stresul zilei se pare că îl reprezenta compatibilitatea dintre diversele versiuni de office, instalate pe computerele băncii, office care reuşea să provoace scrâşnete de dinţi angajaţilor şi porniri ocazionale precum "futu-ti...", urmate de priviri rapide în stanga şi în dreapta.

Acest mediu steril şi relativ ostil numit bancă, nu cred că poate oferii cuiva satisfacţii prea mari, în afară de cele ce iau naştere la avans sau lichidare. Ba mai mult: în maxim 10-15 ani de munca în domeniu… cred că trebuie sa te gândeşti serios la a investi intr-o pensionare cât mai timpurie şi lipsită de stres. Aşa că atenţie! Nepoţii nu sunt compatibili cu planul… :))

Cu ocazia asta am mai renunţat la un vis, aşa că tai de pe lista poziţia de bancher. Au mai ramas cele de suflet. După cum urmează, în ordinea importanţei lor:

- Gunoier /Şofer pe maşină de gunoi (la Rosal Group daca se poate...)
- Astronaut
- Medic

- Gresor de cabluri la trolee si tramvaie
- Pilot de elicopter




vineri, 11 aprilie 2008

Din ciclul: Nino-Nino-Danonino...

Dat fiind stilul meu de mers pe motocicleta (stilul smuls), o combinaţie între forjă şi calm, şeaua caprei mele începuse să dea semne de oboseală cronică: cute şi crăpături pe toată coama sa. Adiţional, din textura mată a materialului (menită să împiedice deplasarea călăreţului în viraje, accelerări sau frâne) acum devenise atât de lucioasă încât îţi puteai face freza în ea… Spune multe despre micul Rossi…

În concluzie, decizia de a recondiţiona tapiţeria şeii a venit destul de rapid. Cum eu nu am uneltele şi nici know-how-ul necesar, mă pun pe întrebat prietenii daca au cunoştinţe în domeniu. Nu durează mult şi dau de urma unui nene mai priceput care face treaba asta în timpul liber. Contactez meseriaşul, stabilesc o modalitate de întâlnire de la care, spre ruşinea mea, mă fofilez subtil, apoi o alta pe care tot aşa. Toate datorită faptului că nu mă puteam lipsi de mobră, dar pentru că se apropie un eveniment destul de important, pentru imaginea mea de motorist, este de preferat ca mobra să fie prezentabila (inclusiv spălată…poate cu ocazia asta mă spăl şi eu în banii aia pentru spălătorie…)

Dau ochii cu meseriaşul pe la 10 seara, undeva pe lângă Cişmigiu, moment în care ne întindem la vorba vro 3 ore… dintre care despre şa, cam 5 minute. Stabilim tipul materialului si felul cusăturii apoi vine momentul plecării, însă şeii îi făceam cu mâna pentru ca trebuia lăsată în îngrijirea lui.

Atunci când am plecat de acasă, nu mi-a trecut prin bibilică că as putea să iau o pătură, sau o haină, pentru a o pune în locul şeii. Aşa că pe sistemul sunt bărbat, nu castravete, tzop direct pe cadrul de oţel ce mai dispunea de câteva cleme care erau direcţionate într-un mod periculos dar pervers spre tot ce ar fi trebui să însemne urmaşi pentru câteva decenii.

Iau câteva speed bumps în mod involuntar dar se pare că a fost un lucru bun pentru că în afara celor 5 minute, în care am tras pe dreapta să mă reculeg şi să fac un scurt CTC al instalaţiei, tot drumul a fost o plăcere, pentru că nu am mai simţit nimic mulţumită „anesteziei”.

Precizez că tot drumul am mers legal, chiar dacă era 1 noaptea, nimeni pe stradă iar motoreta parcă se accelera singură, asta tocmai pentru a evita eventualele neplăceri cu oamenii legii. Dar conform legii atracţiei, la ce te gândeşti, aia păţeşti, ia uite-mă pe mine,cum mergeam liniştit, visând la o shaworma de proporţii pentru ca tocmai trecusem pe lângă Orizont, cum îmi sare în faţă, dintr-un echipaj de poliţie parcat la mare artă pe trotuar, o lămâie fosforescentă…

Primul gând a fost că este o răzbunare în stil mafiot pentru kterinca urâta pe care si-au luat-o cu câteva seri înainte, de aceea trag cu coada ochiului la nr de pe maşină. Nu este 214… parcă mi se ia un bolovan de pe... inimă.

– Bună seara! Actele la control!
- Acestea sunt, în poză chiar sunt eu… doar ca eram într-o perioadă mai incertă a personalităţii mele.
- Da… observ… (ahhh…. Funy guy huh?... doar eu am voie sa fac misto de freza mea! :))) Ce este cu motocicleta, de ce nu are şa??!
- Cum?! Aoleouu…. Cred că mi-au ciordit-o la stop! (reflectorizantul cu ochi albaştri râde ironic, râs care se transformă într-o moacă serioasă…)
- Ştii că îţi pot reţine talonul pe treaba asta? (nu ştiu daca avea dreptate, poate da, poate nu… însă era momentul perfect pentru puţină dramă în viaţa mea.)
- Şefu, uite-te la mine, la fata mea, vorbesc foarte serios… această motocicletă este pâinea familiei mele… dacă eu nu am cum să mă duc la muncă, mor de foame toti. Aşa că te rog, fă şi matele o excepţie, nu pentru mine... eu nu merit, ci pentru ei!

Respectivul după câtea secunde în care se uită ca trăsnit ba la mine, ba la motor (...care arată destul de bine pentru un muritor de foame…), face câţiva paşi până la maşină, puţin bla-bla cu cel de la volan şi vine cu actele;
– Taie-o de aici!
- Şefule, eşti cel mai mare… ţi-o mulţumesc si copiii mei nenăscuţi! (după ce am tras viziera si forja susţinută pană acasă:))”

Nu ştiu dacă am mâncat rahat în cantităţi industriale când eram mic dar ştiu că am multe aluniţe… totuşi, nu ţin să-mi forţez norocul.

Motoretistul turbat 2 – 0 Poliţia română

Simt că acesta nu este finalul…. Stay tuned!



Nu are treabă dar e funy :)

marți, 8 aprilie 2008

Şi, am fost rău?

Liniştiţi-vă, nu este vorba de vreo glumă proastă, sarcastică, ironie exagerată, sinistră pe care aş face-o unei anumite persoane în preajma zilei de 1 aprilie sau în oricare alt moment.

Acum câteva zile, a mea soră, a executat o vizită fulger în Viena cu scopul de a-şi clăti ochii într-un oraş vestit pentru: filarmonica sa, valsul vienez, opera vieneză, reţetele culinare de excepţie, bogăţia culturală etc.. Vizita se termină iar inevitabilul moment al sosirii în ţară intervine spre a strica armonia, acompaniat de o deprimare care poate ţine până la câteva zile, în funcţie de cât ai fost plecat în afara ţării.

Atunci când părăseşti grota, spre a vizita culmi nemaivăzute, la întoarcere se cade sau se obişnuieşte, cel puţin în familia mea, să cumperi diverse drăcii simbolice de prin regiunea vizitată, mai ales pentru cei care nu au apucat să pună piciorul pe acolo.

Se pare că anul acesta am fost cuminte… Bine, tehnic abia a început. Am primit 2 chestii iar una dintre ele este o pereche de papuci făcuţi ca la mama lor, good stuff nene! Deja îmi este milă de ei, ştiind cam ce soartă crudă au toate încălţările mele. (prind aromă de sconcs sau tuning extrem prin găurire)

În cazul celui de al doilea cadou nu ştiu dacă a existat o influenţă negativă din partea unei anume persoane sau a fost o alegere personală dar, mă trezesc stând în hol, la schimb de impresii, moment în care îmi pune sub nas şi celălalt pachet. Deschid timid punga şi mare îmi este uimirea când descopăr un set de cătuşe, dar nu orice set ci unele îmblănite tătică! :)

Setul este acompaniat de o pereche de bikini tanga măsura L, negri… din câte am înţeles sunt pentru EL dar tind să cred că sunt cam pentru EA… O altă componentă, foarte utilă, se dovedeşte a fi o pană, sintetică cred, cu care te poţi scărpina în zonele mai greu accesibile.

Aşadar, în speranţa de a pune acest set la treabă, pe data de 20 aprilie, an curent, se anunţă casting pentru ocuparea poziţiei de delicventă.

Cerinţe:
- să fie femeie (sunt conştient că pot fi dat în judecată pentru descriminare de către barbaţi dar mai bine imi risc fundul în tribunal… decât in particular)
- să suporte ideea de a fi biciuită cu fulgul (totul se va mima)
- să poarte măsura L la chiloţi.

Experienţa în lăcătuşărie reprezintă un avantaj în situaţia în care se pierd cheile sau cătuşele refuză să se deschidă.

Până atunci, să fiţi cuminţi pentru că am o singură pereche de cătuşe :D

I really need to pee!

Se dau următoarele ingrediente: prieteni nebuni şi fumători, lichide introduse in corp pe cale orala cu scopul de a hidrata, muzica pentru toate gusturile (un pic mai rar pe al meu), şedinţe foto la lumina bliţ-ului.

Cerinţa este simpla, realizarea unor poze pentru un anume calendar cu motorişti, ce urmează a fi comercializat, in scop caritabil, în cadrul acestui eveniment, la care vă invit cu o mare plăcere.

Toate se termină cu bine, pozele sunt ok, iar noi hidrataţi îndeajuns. Aşa că următorul pas logic intră în scenă. Spartul găştii... Fiecare sare pe “cal” şi îi da forjă de îi scânteiază “copitele”.

Mă echipez tacticos, trag mânuşile, pun casca de gabor în cap, închid fermoarul gecii de maistru forjator, dau verde pasagerului sa încalece şi ies pe poartă. Ceva trebuie să se fi întâmplat în momentul ieşirii pentru că o anume nevoie organică îşi făcea loc în lista priorităţilor cu rating înalt. Short version: făceam pe mine într-un mare fel!

Nu durează mult (datorita forjei ce a fost aplicată motoretei, in funcţie de abilitatea mea de a controla “robinetul”) şi ajung în punctul în care pasagerul trebuia basculat. Primul gând a fost să il rog să sară din mers pentru că eu nu am de gând sa opresc până acasă! Nu m-a lăsat inima şi am oprit pentru debarcare, moment în care presiunea pe instalaţie parcă a mai scăzut, totul părea sub control. La scurt timp, repun agregatul în mişcare, moment în care situaţia mai sus amintită recidivează, de această dată cu forţe proaspete!

Au trecut mulţi ani de când am făcut pe mine, la propriu, iar din memoria şi aşa praf, cred că atunci mă jucasem cu focul. Sentimentul era oarecum asemănător, mă jucam cu focul, trebuia să opresc neapărat undeva. Opresc motorul cu scârţ teribil de roţi, aproape în mijlocul drumului, şi alerg cu ochii cât cepele, trăgând disperat de cureaua pantalonilor care parcă a durat o eternitate până s-a deschis, bing-bang printre copaci, cu nădragii în vine…

Nu ştiu care a fost logica selectării copacului dar cred ca a fost cea mai proastă alegere din toata aleea. 0 frunze (lumină la greu)=> 0 intimitate! Să mai precizez că eram pe o stradă destul de frecventată în zona Moghioroş?!

În timp ce îmi făceam datoria de “ecologist”, udând in mod abuziv copacul aflat in proprietatea domeniului public, observ cum acesta începe să se coloreze intermitent roşu – alabastru. Pe moment eram atât de fericit si de extaziat încât nu am procesat mesajul. Probabil este adevărat că unde apare un rahat, hop şi poliţia română să-l cerceteze.

Se lasă o linişte mormântală, timp în care ajunge maşina în dreptul meu, iar eu, mă camuflam după copac, care era cam jumătate din lăţimea mea. În clipa următoare, se aude cum deschide megafonul şi spune:

“Alo, stimabile, nu mai sta chitit după copac că îţi văd casca! Fă-te puţin spre maşină să ne vorbim…” (SHIT!!)

Stau puţin să îmi aranjez hainele, ca să fiu cât mai prezentabil în faţa organului şi o pornesc uşor, cu un rânjet uşor vinovat pe faţă, către duba de poliţie aflată la ~6 metri de copac, fix în spatele motoretei. În acei câţiva zeci de paşi pe care i-am executat foarte încet, am calculat toate variantele posibile printre care şi “Domnul meu, îmi era rău şi negăsind o bancă, m-am sprijinit de copac”. Pe o altă distanţă făceam calcule contabile din ce am să plătesc amenda, conturile din Elveţia fiind de mult lichidate.

Ajung in dreptul geamului de la pasager şi îi salut respectuos pe cei ce m-au prins asupra faptului, moment care a coincis cu un apel primit pe staţie în stilul calling all cars: „Echipaj doi-paisprezece, altercaţie pe strada bla-bla!”. Mă uit repede pe inscripţia de pe conservă şi văd că era fix 214… Cred ca cei doi au observat “schimbarea la faţă”, cum rânjetul meu îngrijorat se transformă în unul eliberator, plin de satisfacţie, fapt care i-a crizat la culmea.

“- Ce rânjeşti mă aşa?
- Nu rânjesc domnul meu, sunt îngrijorat pentru dvs., am auzit că trebuie să plecaţi de urgenţă, într-o zonă periculoasă!
- Vai domne’,… ce te f pe tine grija, mai ai şi glume în program… Bikerii ăştia văd că sunt cam tupeişti!
- …
- Lasă că ne mai întâlnim noi…
- Nu vă faceţi griji, sunt uşor de găsit… Găsiţi ADN-ul pe copac (mai cu jumatate de gura)”

Nu am auzit f bine ca eram cu casca pe cap dar cred ca a fost un “Da-l în p. mea… hai să mergem!” iar respectivul închide geamul şi demarează în trombă.

Norocul meu a fost că nu au fost suficient de inteligenţi să-mi reţină numărul de înmatriculare, cel mai uşor mod de a mă găsi.

Am râs ca prostul tot drumul rămas până la garaj. Aceste mici bucurii, precum sictirul aplicat organului, reprezintă sarea şi piperul în viaţă! :D

Pe când şi la noi aşa ceva la fiecare colţ de stradă? :)
Nu WC-urile noastre ecologice, in care rişti să-ţi pierzi vederea şi mirosul.

joi, 3 aprilie 2008

Good Morning?

Regăsind prin buzunarele hainelor nişte căşti date dispărute, foarte bune, care izolează orice zgomot (în special lătratul câinilor dintre blocuri), am început să ascult muzică înainte să trec în tărâmul viselor.

O singură chestie nu prea îmi reuşeşte… Să opresc dihania de mp3 player atunci când îl simt pe Moş Ene, in stil pervers, pe la gene sa tragă de ele…

Aceasta a fost una din serile în care s-a întâmplat fix acest lucru… am adormit ca bovina iar probabil într-un gest reflex am dat să opresc “lăutarii” dar butonul de play/stop este atât de mic şi de aproape de cel de înregistrare, ca reportofon, încât va este logic că am nimerit înregistrarea…

Spaţiu în memoria player-ului era pentru câteva ore de înregistrare, aşa că a înregistrat tot ce era mai bun. Când dispozitivul minune ajunge la final (aproximativ 4 ore), no more space, el are funcţia de a reda, după un timp, ce a înregistrat.

Cum dormeam eu liniştit, dar mai mult treaz, cu dopurile (căştile) in urechi, aud un sforăit destul de fin la început iar pe măsura ce avansam în timp, sforăitul prindea contur. Pentru puţin timp, cel care sforăia, ia o pauză… Moment în care aţipesc puţin. Nu trec 10 minute si se aude un grohăit ca în filmele de groază, alea mai reuşite, cred că mi-a sărit somnul instant pentru că eram in capul patului cu pătura trasă până la nivelul ochilor şi cred ca rula ceva adrenalină prin mine că prea mă ţineam bine de marginea patului…

Primul gând a fost să strig la Madre (adică a mea mamă), nu să vină să mă protejeze ci să o lase mai uşor cu “efectele speciale”, ştiind că ea le rupe pe sforăit. Ţeapă, analizând cu atenţie tonalitatea, realizez că nu era ea, sforaitul ei este mai ladylike, precum un turbodisel. Era momentul perfect pentru a intra în panica… Cine dracu sforăie aşa?!

Aş fi stat mult şi bine cu neuronii scurtcircuitaţi dacă nu vedeam din greşeală ecranul mp3-ului, care forja la greu cu ce înregistrase, în timp ce eu eram inconştient. Prima reacţie a fost sa dau cu el de pământ dar o curiozitate sinistră m-a determinat să ascult şi restul “melodiei”. După aproximativ un minut de ascultat cu gura căscată, sunete scoase precum din evacuarea de carbon a unui Ducati, am zis uimit: “Asta sunt eu?!” … şi poc cu degetul pe delete, ca să şterg orice dovadă!

Per total… a fost o experienţă educativă dar şi traumatizantă în acelaşi timp. Pentru cine are aceasta oportunitate, de a se înregistra în timp ce doarme, mai ales cei care se mai şi pun la vorba, poate fi interesant.

Or not… Ignorance is bless!!!

PS: Una din tehnici am intes ca este de a nu mai dormi pe spate.. Iata si solutia :)

luni, 31 martie 2008

18 ani... de ce acum?! :D

Când vine vorba de reamenajări, modernizări, modificări ale propriei locuinţe, primul gând care iţi zboara creierii este... deranjul criminal!

Ultima modificare adusa căminului a fost înlocuirea geamurilor cu unele pe sistem termopan iar din secunda aceea a intrat in scena un plan si mai diabolic: zugrăvirea întregului apartament.

În acest moment, pe toţi pereţii se afla un strat şmecher de zugrăveala tip calciu care a fost data cu simţul răspunderii. Ba mai rau, la vremea respectiva, zugravii s-au alcoolizat atat de tare incat au inteles ca vrem si tavanul sa fie facut identic... Cat de masochist sa fii sa-ti dai calciu in ochi??

Zugrăveala nu are mai mult sau mai puţin de 18 ani. Acest tip de zugrăveala este cunoscuta pentru măiestria ei in a camufla tot ce poate face un copil nemernic unui perete insa are un mic defect: fiind foarte poroasa, reţine cantităţi industriale de praf. (urăsc praful dar am început sa mă obişnuiesc :)), ceea ce e rău... )

Aceasta decizia a fost luata cu ceva timp in urma, iar destul de recent, in urma unor casting-uri, am ales o echipa de zugravi formata din 3 băieţi mai rapizi... (se pare ca muncesc mai cu spor pe melodia "proud to be gay") Doi din cei tre vin în mod constant şi se pare ca sunt aia mai de kterincă. Am descoperit pe aceasta cale că bărbaţii, în mare, au cam aceleaşi pasiuni care se derulează pe parcursul vieţii: masini / motociclete; fete frumoase (uni prefera ca ele sa fie doar frumoase); scule ( vad ranjetul pervers... scule audio / unelte / aparatura) însă doar o mică parte, in funcţie de posibilităţi şi educaţie, caută perfecţiunea în viaţă.

Aseară, în urma unor taskuri / drumeţii / grătare la pădure, rupt în gură de oboseală, nu am reuşit decât să dau câteva ture prin casă şi să cad lat în pat fără sa mai strâng zecile de chestii din el, aruncate la întâmplare din cauza haosului format cu zugrăveala, mutatul lucrurilor dintr-o camera în alta. Printre acele lucruri se afla şi un ampermetru (un aparat de măsură) cu care mă jucasem cu o zi înainte.

Nu îmi dau seama precis cum am reuşit dar în moţăiala mea, pe la sfârşitul somnului, în timp ce pipăiam intr-un mod obscen un fundal foto făcut sul la baza canapelei, am dat cu mana în ampermetru, pornindu-l. Sondele (firele) care erau distribuite una pe mana si cealaltă undeva in zona gatului mi-au administrat un soc destul de consistent. Smucitura a fost atât de violenta încât am băgat un mare cap în spătarul canapelei şi un picior, Bruce Lee style, într-un suport de haine pus periculos de aproape de pat. În secunda 2, lacrimi s-au prelins uşor pe perna... orice sunet era de prisos. Cred ca somn a revenit instant pentru ca m-am trezit 2 ore mai târziu spânzurat de cureaua unei genţi foto...

Asta nu e viaţă bre....

”Hmmm…18 ani.... parca totuşi e bună şi acum...” :)))
(şi aici mă refeream la zugraveală perverşilor :))

joi, 27 martie 2008

... si se facu lumina

De multa vreme imi doresc un flash (blitz) pentru DSLR-ul meu iar cu apropierea unui anume eveniment am zis ca asta este momentul!

Atunci cand obisnuiesc sa-mi cumpar ceva care nu este articol vestimentar, sau un obiect ce urmeaza a fie schimbat oricum cu un altul mai nou si mai trendy la scurt timp, am obiceiul de a investiga cat mai amanuntit informatiile despre acel lucru. Acest instrument fotografic nu a facut exceptie de la regula.

Dupa 3 zile de cautari intense si stresat oameni cu intrebari dintre cele mai tampite am ajuns la o concluzie elementara: "Size does matter!" (ex: zambetul mult mai calitativ/cantitativ de la saloanele auto al domnisoarelor in fata unui DSLR cu obiectiv "mare" vs un aparat mic de vacanta P&S :))

Probabil nu ajungeam asa repede la aceasta concluzie, daca nu visam aseara ca stateam pe WC si butonam varianta mai slaba a acestui blitz, dupa care il scap in vas si incep sa-l caut disperat. I know, vise cretine... :))) (nu stiu cum se face ca majoritatea viselor mele au finalitate in baie...)

Nu este momentul sa ma amagesc cu jumatati de masura, de aceasta data am sa-mi ascult coracon-ul.... Chiar daca neuronul imi spune innebunit: "- Bhaaa idiotman, you are not that rich!!!" :))

Insa se pare ca de aici a luat nastere o problema cu care nu m-am mai intalnit de ceva timp, un anume proces de constiinta: cum de am ajuns sa-mi permit un asemenea rasfat? Probabil acelasi neuron incearca sa-mi spuna ca ar fi un moft...

Pentru mine, a cumpara ceva care mi-ar face placere sa detin, dar nu poate fi privit ca o investitie, deci nu foarte amortizabil, se aseamana cu un moft. Probabil face parte din educatia pe care am primit-o, vremurile si greutatile prin care toti am trecut, specifice acestei natiuni comuniste / post-comuniste.

Nu stau prea mult pe ganduri si pun mana pe telefon dupa o intreaga retrospectiva a preturilor si variantelor de achizitie.

"- Alo, bla bla, va deranjez pentru 580EX II, blitzul ala de rupe gura targului...
- Da, este pe stoc.
- Aveti pe roz?
- Nu exista asa ceva domnule! Sunt toate negre...
- Scoate ochii rosii la gaini?
- Nu! (usor nervos)
- Stiu, va testam... :))"

... si de aici un intreg sir de glume proaste si kterinca ieftina. Important este ca astazi pe la ora 7 voi fi in posesia lui :D

Prin urmare, am sa fiu fericit ca il am.... dar as fi fost si mai fericit daca nu ma mustra acest gand, total incompatibil cu societatea de consum care "visam" a fi candva.

Ca sa inchei pe un ton optimist: poze faine vor urma la lumina "fulgerului" meu... :D

Uite pasaricaaaaaa!!! :)))




vineri, 14 martie 2008

No shit?!

De curând, o problemă destul de stringentă, de domeniu casnic, şi-a pus amprenta asupra vieţii de familie.
Localizarea problemei: baie > rezervorul de apa pentru wc.

Fiecare drum la wc se transforma într-o experienţă soră cu moartea…

Problema lui era că fiind metalic, apa nu este chiar un prieten în cursa pentru a rezista pe vecie, cum visau cutezătorii patriei de pe atunci. Ca termen de utilizare sare bine de 10 ani iar rănile de război nu au încetat să apară: şiroaie mici de apa ruginita ce se prelingeau pe faianţă, din spatele vasului.

Sunt puţine fenomenele care nu pot fi explicate ştiinţific… se pare că acesta este unul dintre ele: faptul că rezervorul practic nu se mai ţinea în nimic.
Vizualizaţi un rezervor metalic de 10kg în care intră aproximativ 9 litri de apă (alte kilograme), suspendat in 2 dibluri rămase fără capăt din cauza ruginii. Numiţi-o minune divină sau cum vă vine dar fiecare tras de sfoară putea fi ultimul….

Ţinând cont de toate pericolele la care ne expunem, conştient or not, nu văd mod mai ilar şi mai sadic în acelaşi timp de a da colţul decât pe WC.

Aşa că am luat problema în mână… (la insistentele mamei bineînţeles pentru că mie îmi place să trăiesc periculos :))
Checklist-ul cuprinde:
- cumpărat una bucată rezervor, de plastic pentru a elimina acel risc,
- dat jos (prea uşor) rezervor vechi
- început procedura de montare rezervor nou.
- inaugurat :D

Toate au mers strună până la etapa de montare unde, cu chiu, cu vai, am reuşit sa îl fixez după ce am ciuruit peretele cu bormaşina (Vecinii mă iubesc! Frigiderul este iar plin de carne…)

În procesul de inaugurare, cum stăteam sedat pe tron, imaginându-mă la salonul moto care începe mâine la Romexpo, se aude un TROSC! Brusc îngheaţă sângele în mine, bag capul la cutie şi într-un derapaj susţinut pe gresie, ajung în zona sigură!

Se pare că era un sunet normal pentru acest rezervor însă ororile trecutului încă sunt adânc înrădăcinate în subconştient.

Un lucru este cert... Sezonul de visare pe tron este oficial deschis! No shit is holding me back! :)))

Se iartă? Este deja un reflex?!

Când te mănâncă, dai să te scarpini…. Chestie valabilă şi atunci când te coace un gând, mângâi uşor scalpul cu inelarul de preferinta. Aşa dai de înţeles neuronului (2 la număr în cazul meu şi cred ca gay amândoi pentru că nu se înmulţesc…), că e momentul sa transpire puţin.

Se pare ca acest reflex, al scărpinatului, s-a extins şi sub forme mai complexe. Însă, de departe, şoferii de autovehicule sunt cei mai predispuşi acestui fenomen, sub forma scărpinatului în nas! Da dragii mei, despre asta aş dori să vorbesc.

Astazi am avut ocazia sa observ un asemenea participant la trafic si mi-am dedicat intreaga atenţie acestui proces.

Nu este nimic mai ciudat, oripilant, scârbos, dezgustător decât imaginea unui domn prezentabil, la patru ace, cu siguranţa frumos mirositor, intr-o poziţie ierarhică de succes (asta după maşina firmei pe care o conducea… si nu era şoferul. Procentual, sunt şanse de pana la 70% sa întâlneşti persoane de acest gen la semafor), care, într-un moment de singurătate închipuită, foloseşte degetul arătător pentru a penetra cavitatea nazala. Cristofor Columb ar fi mândru văzându-l cu ce abilitate explorează şi ajunge la ţintă individul.

Stagiul 2 (persoanele mai slabe de stomac sunt invitate a sării peste acest paragraf)
Nu durează mult căutarea… Inevitabil urmează momentul analizei, cu degetul la mica distanta de privire (pentru a distinge si cele mai fine detalii). Substanţele ce au fost îndepărtate, indiferent de vâscozitate, colorit, consistenţă sunt cercetate amănunţit, asemenea unui căutător de metale preţioase. Procesul este reluat pe toată durata stopului.

Modul de a curăţa degetul este o chestiune de preferinţe: in cel mai fericit caz pe un servetel sau batista... însă nu mereu

Problema poate fi tratată din toate punctele de vedere posibile: medical, igienă, cultură, IQ, provenienţa individului etc., dar nu ajută la nimic…. Cel mai important este că ţăranul de Bucureşti nu pare să priceapă, că nu este singur pe tarla, că astfel de gesturi pot prejudicia grav imaginii sale de bijniţman. Dar mai rău de atât este că îmi provoca scârbă.

În categoria asta intră şi scuipatul de impresie, aruncatul ţigării pe geam, golirea scrumierei în parcare… Şi multe altele bine ştiute.

Aşa că vă rog…. Puţină decenţă! Că de nu… vă zbor oglinda! :D

joi, 13 martie 2008

“Ia calul meu si te du!”

În urma unei interesante colaborări între DSLR-ul meu şi o fastuoasa agenţie de modeling, unde nu s-a pus problema unui fabulos câştig financiar, poate doar de experienţa, pot spune acum că am acumulat acel minim de know-how in acest domeniu.

Ba chiar si ceva bonus, experienţă de viata. Am învăţat ca unora le este foarte uşor să facă rabat la calitate daca implica o scădere a costurilor de producţie... Din păcate aceasta decizie strategica nu prea face casa buna cu unul din principiile pe care mă ghidez, principiul calităţii. Cu tot regretul (sau nu…), aici drumurile noastre se despart… Mai direct spus, le-am dat calul…

Această întâmplare mi-a reamintit că exista totuşi plăcere în această activitate (fotografia), pe care mai odinioară o consideram una din pasiuni mele principalele… Acum experimentez un sentiment plăcut, ca atunci când tragi draperia si o mare de lumina te învăluie (chiar daca observi ca afara ploua), o senzaţie de linişte şi eliberare. (…sa-mi trag una! descopăr noi abilităţi ;) )

Acum, aştept cuminte să vad ce surprize îmi rezervă viaţa… Cu siguranţă nu va fi loc de plictiseală. :)

luni, 10 martie 2008

Cand ai probleme cu instalatia…

Nimic nu este mai groaznic decat sentimentul de inutilitate. Asta este ceea ce experimentez eu acum, cand febra musculara este ca la ea acasa.

Astazi am fost luat prin surprindere de o veste usor ciudata, transmisa telefonic: „- Larry, cred ca exista o problema cu instalatia…” (si aici majoritatea cititorilor ranjesc pervers…), „ - Au sa vina instalatorii la ora 1 sa schimbe o teava…”. Buuunn! Acum se explica de ce era mai multa ordine in bucatarie astazi decat de obicei… Asta este, renunt la meciul de tenis, batutul covoarelor, restul activitatilor ce presupun efort fizic pentru a astepta instalatorii.

Este usor bizar, aflandu-ma intr-o stare fizica cam precara, totusi, moralul meu era surprinzator de bun. Nu imi explic cum dar eram pus rau pe glume si aveam nevoie de victime asa ca am asteptat cu interes aparitia lor.

”Tzzzzzzzzrrr!!” Un mod mai ciudat de a suna la usa, nefolosit de familia mea, decat atunci cand vor sa faca glume proaste… Meseriasii au sosit. Deschid cu mari eforturi usa, stau o secunda pana identific un nene care era deghizat in vecinul meu de la scara 2, imbracat in haine de „scandal”. „- Hai ca am venit sa-ti repar instalatia!” (Nea' Fanel = un barbat pe la 60 de ani dar inca ager la minte...)

Las omul sa-si faca damblaua, asta in urma unui festival al oftarii, ca el nu are cum sa umble la tevi fiindca sunt imbracate in faianta.
Urmarind tot procesul demolarii nisei din propriul pat (am vedere excelenta din camera in bucatarie, nu da nimeni spargere la frigider fara ca eu sa bag de seama ce si cat a luat :) ), imi este greu sa nu observ cum pantalonii instalatorului o pornesc in jos, intr-un ritm alarmant, pe masura ce el spargea faianta cu o satisfactie din ce in ce mai nebuna.

Nu stiu ce sa zic ca sa nu fie prea jenant si totusi sa bage de seama de situatie. Dar vorbele se pare ca ieseau fara ca eu sa le fi gandit:
„- Nea’ Fanele… daca eram cu doua zile mai tanar si mai in putere nu scapai usor din ghearele mele!” (nu sunt gay si nici bisexual… imaginati-va socul! )

Dupa aproximativ 5 secunde de liniste totala, de nu misca frunza, semn ca nea’ Fanel proceseaza mai greu mesajul, il vad cum pune rapid mana la spate si se pipaie subtil… Apoi din ce in ce mai disperat cand observa cat de mult au avansat nadragii sai…

Momentul in care a intors capul la mine, cu o privire usor porno-schizofrenica a fost priceless! Nu a mai durat mult pana cand s-a instalat un ras isteric in ambele tabere…

Acum, ce ai face tu in situatia asta?