I really need to pee!

Se dau următoarele ingrediente: prieteni nebuni şi fumători, lichide introduse in corp pe cale orala cu scopul de a hidrata, muzica pentru toate gusturile (un pic mai rar pe al meu), şedinţe foto la lumina bliţ-ului.

Cerinţa este simpla, realizarea unor poze pentru un anume calendar cu motorişti, ce urmează a fi comercializat, in scop caritabil, în cadrul acestui eveniment, la care vă invit cu o mare plăcere.

Toate se termină cu bine, pozele sunt ok, iar noi hidrataţi îndeajuns. Aşa că următorul pas logic intră în scenă. Spartul găştii... Fiecare sare pe “cal” şi îi da forjă de îi scânteiază “copitele”.

Mă echipez tacticos, trag mânuşile, pun casca de gabor în cap, închid fermoarul gecii de maistru forjator, dau verde pasagerului sa încalece şi ies pe poartă. Ceva trebuie să se fi întâmplat în momentul ieşirii pentru că o anume nevoie organică îşi făcea loc în lista priorităţilor cu rating înalt. Short version: făceam pe mine într-un mare fel!

Nu durează mult (datorita forjei ce a fost aplicată motoretei, in funcţie de abilitatea mea de a controla “robinetul”) şi ajung în punctul în care pasagerul trebuia basculat. Primul gând a fost să il rog să sară din mers pentru că eu nu am de gând sa opresc până acasă! Nu m-a lăsat inima şi am oprit pentru debarcare, moment în care presiunea pe instalaţie parcă a mai scăzut, totul părea sub control. La scurt timp, repun agregatul în mişcare, moment în care situaţia mai sus amintită recidivează, de această dată cu forţe proaspete!

Au trecut mulţi ani de când am făcut pe mine, la propriu, iar din memoria şi aşa praf, cred că atunci mă jucasem cu focul. Sentimentul era oarecum asemănător, mă jucam cu focul, trebuia să opresc neapărat undeva. Opresc motorul cu scârţ teribil de roţi, aproape în mijlocul drumului, şi alerg cu ochii cât cepele, trăgând disperat de cureaua pantalonilor care parcă a durat o eternitate până s-a deschis, bing-bang printre copaci, cu nădragii în vine…

Nu ştiu care a fost logica selectării copacului dar cred ca a fost cea mai proastă alegere din toata aleea. 0 frunze (lumină la greu)=> 0 intimitate! Să mai precizez că eram pe o stradă destul de frecventată în zona Moghioroş?!

În timp ce îmi făceam datoria de “ecologist”, udând in mod abuziv copacul aflat in proprietatea domeniului public, observ cum acesta începe să se coloreze intermitent roşu – alabastru. Pe moment eram atât de fericit si de extaziat încât nu am procesat mesajul. Probabil este adevărat că unde apare un rahat, hop şi poliţia română să-l cerceteze.

Se lasă o linişte mormântală, timp în care ajunge maşina în dreptul meu, iar eu, mă camuflam după copac, care era cam jumătate din lăţimea mea. În clipa următoare, se aude cum deschide megafonul şi spune:

“Alo, stimabile, nu mai sta chitit după copac că îţi văd casca! Fă-te puţin spre maşină să ne vorbim…” (SHIT!!)

Stau puţin să îmi aranjez hainele, ca să fiu cât mai prezentabil în faţa organului şi o pornesc uşor, cu un rânjet uşor vinovat pe faţă, către duba de poliţie aflată la ~6 metri de copac, fix în spatele motoretei. În acei câţiva zeci de paşi pe care i-am executat foarte încet, am calculat toate variantele posibile printre care şi “Domnul meu, îmi era rău şi negăsind o bancă, m-am sprijinit de copac”. Pe o altă distanţă făceam calcule contabile din ce am să plătesc amenda, conturile din Elveţia fiind de mult lichidate.

Ajung in dreptul geamului de la pasager şi îi salut respectuos pe cei ce m-au prins asupra faptului, moment care a coincis cu un apel primit pe staţie în stilul calling all cars: „Echipaj doi-paisprezece, altercaţie pe strada bla-bla!”. Mă uit repede pe inscripţia de pe conservă şi văd că era fix 214… Cred ca cei doi au observat “schimbarea la faţă”, cum rânjetul meu îngrijorat se transformă în unul eliberator, plin de satisfacţie, fapt care i-a crizat la culmea.

“- Ce rânjeşti mă aşa?
- Nu rânjesc domnul meu, sunt îngrijorat pentru dvs., am auzit că trebuie să plecaţi de urgenţă, într-o zonă periculoasă!
- Vai domne’,… ce te f pe tine grija, mai ai şi glume în program… Bikerii ăştia văd că sunt cam tupeişti!
- …
- Lasă că ne mai întâlnim noi…
- Nu vă faceţi griji, sunt uşor de găsit… Găsiţi ADN-ul pe copac (mai cu jumatate de gura)”

Nu am auzit f bine ca eram cu casca pe cap dar cred ca a fost un “Da-l în p. mea… hai să mergem!” iar respectivul închide geamul şi demarează în trombă.

Norocul meu a fost că nu au fost suficient de inteligenţi să-mi reţină numărul de înmatriculare, cel mai uşor mod de a mă găsi.

Am râs ca prostul tot drumul rămas până la garaj. Aceste mici bucurii, precum sictirul aplicat organului, reprezintă sarea şi piperul în viaţă! :D

Pe când şi la noi aşa ceva la fiecare colţ de stradă? :)
Nu WC-urile noastre ecologice, in care rişti să-ţi pierzi vederea şi mirosul.