luni, 4 august 2008

...e timpul pt vitamine!

De ceva nopţi mă culc cu nebunii (însă nu porfit de ei... :D ), numai pe la ora 4-5 AM. Cred că insomniile legate de liberty parade îşi lasă adânc amprenta pe scoarţa cerebrală. (ceea ce e bine… creierul meu pare a fi total lipsit de circumvoluţiuni, îţi poţi faci freza în el). Efectul este următorul: mă trezesc constant pe la ora 2-3 PM ceea ce este total neproductiv, pentru munca mea cât şi pentru aşa zisele pasiuni. Oricum, tot eşti rupt în gură de oboseală.

Mâncarea strânsă cu băgare de seamă de către Madre, s-a terminat sau se infructă mucegaiul verzuliu de mult din ea aşa că era momentul pentru un sacrificiu, un fel de “take one for the team”, mai concret, o fugă până în piaţă. Logica îmi spune că am 2 variante:

1. mă duc pe jos până in piaţa de la 100 de metri de mine;
2. sar pe motor si mă duc la următoarea piaţă, la 2 km ce implică idioţi în trafic, semafoare, babe kamikaze ce stau cu piciorul pervers pe gâtul zebrei, meniu complet…

Deci mă echipez de motor... adică îmi pun ciorapii flauşaţi, şlapii ăia buni, de sărbătoare, pantaloni scurţi şi tricoul cu CCCP. Dupa lungi studii am ajuns la urmatoarea concluzie : când te duci în piaţă trebuie să fi ca ei, numai asa poti negocia sănătos.

Forjă maximă până în piaţă şi parchez motorul fix în buza pieţei, să rup puţin gura la melteni care deja incercuisera motorul ca pe OZN. Nu fac mai mult de 2 paşi sub privirile admirative alea tarabagiilor căci destinul, pus pe glume, mă testează să vadă dacă nu cumva mi-am ieşit din formă: una bucată prună storflecită sub picior care mă pune în dificultate cu un semi-şpagat de toată frumuseţea… Bruce Lee fugea acasă la mă-sa sigur!

Orice gest de distorsionare a realităţii era prea tardiv. Deja se auzea din spate: "Da-te dracu! cum s-a dus nebunu!" Toţi m-au văzut cum am dispărut din peisaj, printre tarabe. Îi las să râdă pe sub mustăţi si degajez zona cât mai rapid. Oricum, ciudat fenomenul… cu cât mă îndepărtam de “scena” râsul se amplifica, nu cum era logic, să scadă. Nu ai cu cine domne'...

Pe sistemul de negociere:
" - Cat este mărarul?
- 2 lei legătura maică...
- Da? .... dar 2 legături la 5lei merg?"

Cumpăr în grabă câteva roşii parcă căzute din tir, din colţul opus al dughenei, ceva ardei şi constat că ar trebui să ajungă pt. 2 zile. (mănânc puţin acasă, prefer în deplasare că parcă e mai gustoasă papa… :) )

Genunchiul începuse să mă jeneze de la cascadoria făcută cu câteva minute mai de vreme, moment în care vâd un malder de pepeni galbeni. Pentru sufletul meu de om rânit în orgoliu, rupt de căldură şi sufocat de ciorapii flauşaţi decid că merit un pepene! (când simt mirosul de pepene galben deja trebuie să mă şterg la colţul gurii şi să scot portofelul…) Iau un pepene frumos pe la 3 kg, îl testez obscen cu degeţelul, verific pigmentarea, îl ascult cu urechea etc. Verdict: pepenele este din filme! Fericire mare, dau ultimii bani, ura! si la gară.

Ocolesc toată piaţa, ajung la motor, bag roşiile, ardeii şi pepenele în portbagaj, închid repede, sar pe motor şi o întind de parcă tocmai îl furam.

Ajung la semafor rupt de căldură iar culoarea roşie abia îşi intra în drepturi. Ciorapii erau deja fleaşcă aşa că mă apuc să îi suflec sub privirile siderate al unei doamne într-un Audi. După ce mă ridic observ cu colţul ochiului în oglindă un aurolac ce-şi făcea de treabă prin intersecţie cu un pepene galben în braţe care o lua agale spre trotuar. Imposibil să fie pepenele meu zic eu, ştiind că am închis bine portbagajul aşa că merg liniştit spre casă.

Opresc motorul în spatele blocului, parcă evit puţin momentul deschiderii topcase-ului pentru că văd lacătul care bălăngănea în voie. Deschid uşor capacul (în tot acest timp cu o privire de piatră spre un vecin de parcare), bag mâna şi încep uşor, uşor căutarea: roşie, roşie, roşie, ardei… roşie, ardei. Nu mai rezist si mă uit nervos în cutie: una bucată pepene superb evaporat!

Parcă a căzut cerul pe mine… Nu ştiu de ce m-am ataşat atât de acel pepene dar în secunda doi a început să mă doară şi mai tare genunchiul care parcă jelea pepenele!

Ajung cu spume la gură la uşa apartamentului unde surpriză: băieţii întârziaţi de la RDS mă aşteptau cuminţi să-mi monteze telefonul. Bucuros le explic ca e a 3-a oară când se încearcă instalarea postului dar, de fiecare dată, lipsea un mic echipament. Ei mă asigură că s-a rezolvat şi se duc fericiţi în treaba lor, la cutia cu maimuţe. Nu durează mult şi intră în apartament cu o faţă parcă călcată cu tractorul: “Gicule! Să moară mama, lipseşte echipamentu’… “. (echipa rds = oameni care utilizează în interes de serviciu RATB-ul şi cu bormaşină industrială în spate plus cabluri şi alte rahaturi, veniţi pentru a 3-a oară total aiurea, pe un salariu de chinezi)

Nu obişnuiesc să râd de răul altuia şi ştiu că nu e frumos dar parcă nu ştiam cum să închid uşa mai repede pentru că mă bufnea un râs de hienă oligofrenă! Asta este, întotdeauna decesul caprei vecinului este un eveniment tragic dar dat dracu ilar! :D

La desert mi-am prostit genunchiul cu nişte vitamina C.... (că stie el ce vitamină avea pepenele.)
Maine organizez potera pentru alergat aurolaci cu furcile. Premiul 1 este dat pt originalitate si consta intr-un pepene... galben desigur :D

2 comentarii:

Anonim spunea...

Daca nu s-a terminat vanatoarea de hoti pepenari ma bifez pe lista de concurenti ..... :))

rusoaica spunea...

îmi place, îmi place mult cum scrii.. ai o notă de originalitate și un simț al umorului peste limita medie... sincere felicitări! Și, cu riscul de a nu îți cere mai întâi acordul, am sa te adaug în blogroll-ul meu. Cu siguranță!!