În concluzie, decizia de a recondiţiona tapiţeria şeii a venit destul de rapid. Cum eu nu am uneltele şi nici know-how-ul necesar, mă pun pe întrebat prietenii daca au cunoştinţe în domeniu. Nu durează mult şi dau de urma unui nene mai priceput care face treaba asta în timpul liber. Contactez meseriaşul, stabilesc o modalitate de întâlnire de la care, spre ruşinea mea, mă fofilez subtil, apoi o alta pe care tot aşa. Toate datorită faptului că nu mă puteam lipsi de mobră, dar pentru că se apropie un eveniment destul de important, pentru imaginea mea de motorist, este de preferat ca mobra să fie prezentabila (inclusiv spălată…poate cu ocazia asta mă spăl şi eu în banii aia pentru spălătorie…)
Dau ochii cu meseriaşul pe la 10 seara, undeva pe lângă Cişmigiu, moment în care ne întindem la vorba vro 3 ore… dintre care despre şa, cam 5 minute. Stabilim tipul materialului si felul cusăturii apoi vine momentul plecării, însă şeii îi făceam cu mâna pentru ca trebuia lăsată în îngrijirea lui.
Atunci când am plecat de acasă, nu mi-a trecut prin bibilică că as putea să iau o pătură, sau o haină, pentru a o pune în locul şeii. Aşa că pe sistemul sunt bărbat, nu castravete, tzop direct pe cadrul de oţel ce mai dispunea de câteva cleme care erau direcţionate într-un mod periculos dar pervers spre tot ce ar fi trebui să însemne urmaşi pentru câteva decenii.
Iau câteva speed bumps în mod involuntar dar se pare că a fost un lucru bun pentru că în afara celor 5 minute, în care am tras pe dreapta să mă reculeg şi să fac un scurt CTC al instalaţiei, tot drumul a fost o plăcere, pentru că nu am mai simţit nimic mulţumită „anesteziei”.
Precizez că tot drumul am mers legal, chiar dacă era 1 noaptea, nimeni pe stradă iar motoreta parcă se accelera singură, asta tocmai pentru a evita eventualele neplăceri cu oamenii legii. Dar conform legii atracţiei, la ce te gândeşti, aia păţeşti, ia uite-mă pe mine,cum mergeam liniştit, visând la o shaworma de proporţii pentru ca tocmai trecusem pe lângă Orizont, cum îmi sare în faţă, dintr-un echipaj de poliţie parcat la mare artă pe trotuar, o lămâie fosforescentă…
Primul gând a fost că este o răzbunare în stil mafiot pentru kterinca urâta pe care si-au luat-o cu câteva seri înainte, de aceea trag cu coada ochiului la nr de pe maşină. Nu este 214… parcă mi se ia un bolovan de pe... inimă.
“ – Bună seara! Actele la control!
- Acestea sunt, în poză chiar sunt eu… doar ca eram într-o perioadă mai incertă a personalităţii mele.
- Da… observ… (ahhh…. Funy guy huh?... doar eu am voie sa fac misto de freza mea! :))) Ce este cu motocicleta, de ce nu are şa??!
- Cum?! Aoleouu…. Cred că mi-au ciordit-o la stop! (reflectorizantul cu ochi albaştri râde ironic, râs care se transformă într-o moacă serioasă…)
- Ştii că îţi pot reţine talonul pe treaba asta? (nu ştiu daca avea dreptate, poate da, poate nu… însă era momentul perfect pentru puţină dramă în viaţa mea.)
- Şefu, uite-te la mine, la fata mea, vorbesc foarte serios… această motocicletă este pâinea familiei mele… dacă eu nu am cum să mă duc la muncă, mor de foame toti. Aşa că te rog, fă şi matele o excepţie, nu pentru mine... eu nu merit, ci pentru ei!
Respectivul după câtea secunde în care se uită ca trăsnit ba la mine, ba la motor (...care arată destul de bine pentru un muritor de foame…), face câţiva paşi până la maşină, puţin bla-bla cu cel de la volan şi vine cu actele;
“ – Taie-o de aici!
- Şefule, eşti cel mai mare… ţi-o mulţumesc si copiii mei nenăscuţi! (după ce am tras viziera si forja susţinută pană acasă:))”
Nu ştiu dacă am mâncat rahat în cantităţi industriale când eram mic dar ştiu că am multe aluniţe… totuşi, nu ţin să-mi forţez norocul.
Motoretistul turbat 2 – 0 Poliţia română
Simt că acesta nu este finalul…. Stay tuned!
Nu are treabă dar e funy :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu