18 ani... de ce acum?! :D

Când vine vorba de reamenajări, modernizări, modificări ale propriei locuinţe, primul gând care iţi zboara creierii este... deranjul criminal!

Ultima modificare adusa căminului a fost înlocuirea geamurilor cu unele pe sistem termopan iar din secunda aceea a intrat in scena un plan si mai diabolic: zugrăvirea întregului apartament.

În acest moment, pe toţi pereţii se afla un strat şmecher de zugrăveala tip calciu care a fost data cu simţul răspunderii. Ba mai rau, la vremea respectiva, zugravii s-au alcoolizat atat de tare incat au inteles ca vrem si tavanul sa fie facut identic... Cat de masochist sa fii sa-ti dai calciu in ochi??

Zugrăveala nu are mai mult sau mai puţin de 18 ani. Acest tip de zugrăveala este cunoscuta pentru măiestria ei in a camufla tot ce poate face un copil nemernic unui perete insa are un mic defect: fiind foarte poroasa, reţine cantităţi industriale de praf. (urăsc praful dar am început sa mă obişnuiesc :)), ceea ce e rău... )

Aceasta decizia a fost luata cu ceva timp in urma, iar destul de recent, in urma unor casting-uri, am ales o echipa de zugravi formata din 3 băieţi mai rapizi... (se pare ca muncesc mai cu spor pe melodia "proud to be gay") Doi din cei tre vin în mod constant şi se pare ca sunt aia mai de kterincă. Am descoperit pe aceasta cale că bărbaţii, în mare, au cam aceleaşi pasiuni care se derulează pe parcursul vieţii: masini / motociclete; fete frumoase (uni prefera ca ele sa fie doar frumoase); scule ( vad ranjetul pervers... scule audio / unelte / aparatura) însă doar o mică parte, in funcţie de posibilităţi şi educaţie, caută perfecţiunea în viaţă.

Aseară, în urma unor taskuri / drumeţii / grătare la pădure, rupt în gură de oboseală, nu am reuşit decât să dau câteva ture prin casă şi să cad lat în pat fără sa mai strâng zecile de chestii din el, aruncate la întâmplare din cauza haosului format cu zugrăveala, mutatul lucrurilor dintr-o camera în alta. Printre acele lucruri se afla şi un ampermetru (un aparat de măsură) cu care mă jucasem cu o zi înainte.

Nu îmi dau seama precis cum am reuşit dar în moţăiala mea, pe la sfârşitul somnului, în timp ce pipăiam intr-un mod obscen un fundal foto făcut sul la baza canapelei, am dat cu mana în ampermetru, pornindu-l. Sondele (firele) care erau distribuite una pe mana si cealaltă undeva in zona gatului mi-au administrat un soc destul de consistent. Smucitura a fost atât de violenta încât am băgat un mare cap în spătarul canapelei şi un picior, Bruce Lee style, într-un suport de haine pus periculos de aproape de pat. În secunda 2, lacrimi s-au prelins uşor pe perna... orice sunet era de prisos. Cred ca somn a revenit instant pentru ca m-am trezit 2 ore mai târziu spânzurat de cureaua unei genţi foto...

Asta nu e viaţă bre....

”Hmmm…18 ani.... parca totuşi e bună şi acum...” :)))
(şi aici mă refeream la zugraveală perverşilor :))

... si se facu lumina

De multa vreme imi doresc un flash (blitz) pentru DSLR-ul meu iar cu apropierea unui anume eveniment am zis ca asta este momentul!

Atunci cand obisnuiesc sa-mi cumpar ceva care nu este articol vestimentar, sau un obiect ce urmeaza a fie schimbat oricum cu un altul mai nou si mai trendy la scurt timp, am obiceiul de a investiga cat mai amanuntit informatiile despre acel lucru. Acest instrument fotografic nu a facut exceptie de la regula.

Dupa 3 zile de cautari intense si stresat oameni cu intrebari dintre cele mai tampite am ajuns la o concluzie elementara: "Size does matter!" (ex: zambetul mult mai calitativ/cantitativ de la saloanele auto al domnisoarelor in fata unui DSLR cu obiectiv "mare" vs un aparat mic de vacanta P&S :))

Probabil nu ajungeam asa repede la aceasta concluzie, daca nu visam aseara ca stateam pe WC si butonam varianta mai slaba a acestui blitz, dupa care il scap in vas si incep sa-l caut disperat. I know, vise cretine... :))) (nu stiu cum se face ca majoritatea viselor mele au finalitate in baie...)

Nu este momentul sa ma amagesc cu jumatati de masura, de aceasta data am sa-mi ascult coracon-ul.... Chiar daca neuronul imi spune innebunit: "- Bhaaa idiotman, you are not that rich!!!" :))

Insa se pare ca de aici a luat nastere o problema cu care nu m-am mai intalnit de ceva timp, un anume proces de constiinta: cum de am ajuns sa-mi permit un asemenea rasfat? Probabil acelasi neuron incearca sa-mi spuna ca ar fi un moft...

Pentru mine, a cumpara ceva care mi-ar face placere sa detin, dar nu poate fi privit ca o investitie, deci nu foarte amortizabil, se aseamana cu un moft. Probabil face parte din educatia pe care am primit-o, vremurile si greutatile prin care toti am trecut, specifice acestei natiuni comuniste / post-comuniste.

Nu stau prea mult pe ganduri si pun mana pe telefon dupa o intreaga retrospectiva a preturilor si variantelor de achizitie.

"- Alo, bla bla, va deranjez pentru 580EX II, blitzul ala de rupe gura targului...
- Da, este pe stoc.
- Aveti pe roz?
- Nu exista asa ceva domnule! Sunt toate negre...
- Scoate ochii rosii la gaini?
- Nu! (usor nervos)
- Stiu, va testam... :))"

... si de aici un intreg sir de glume proaste si kterinca ieftina. Important este ca astazi pe la ora 7 voi fi in posesia lui :D

Prin urmare, am sa fiu fericit ca il am.... dar as fi fost si mai fericit daca nu ma mustra acest gand, total incompatibil cu societatea de consum care "visam" a fi candva.

Ca sa inchei pe un ton optimist: poze faine vor urma la lumina "fulgerului" meu... :D

Uite pasaricaaaaaa!!! :)))

No shit?!

De curând, o problemă destul de stringentă, de domeniu casnic, şi-a pus amprenta asupra vieţii de familie.
Localizarea problemei: baie > rezervorul de apa pentru wc.

Fiecare drum la wc se transforma într-o experienţă soră cu moartea…

Problema lui era că fiind metalic, apa nu este chiar un prieten în cursa pentru a rezista pe vecie, cum visau cutezătorii patriei de pe atunci. Ca termen de utilizare sare bine de 10 ani iar rănile de război nu au încetat să apară: şiroaie mici de apa ruginita ce se prelingeau pe faianţă, din spatele vasului.

Sunt puţine fenomenele care nu pot fi explicate ştiinţific… se pare că acesta este unul dintre ele: faptul că rezervorul practic nu se mai ţinea în nimic.
Vizualizaţi un rezervor metalic de 10kg în care intră aproximativ 9 litri de apă (alte kilograme), suspendat in 2 dibluri rămase fără capăt din cauza ruginii. Numiţi-o minune divină sau cum vă vine dar fiecare tras de sfoară putea fi ultimul….

Ţinând cont de toate pericolele la care ne expunem, conştient or not, nu văd mod mai ilar şi mai sadic în acelaşi timp de a da colţul decât pe WC.

Aşa că am luat problema în mână… (la insistentele mamei bineînţeles pentru că mie îmi place să trăiesc periculos :))
Checklist-ul cuprinde:
- cumpărat una bucată rezervor, de plastic pentru a elimina acel risc,
- dat jos (prea uşor) rezervor vechi
- început procedura de montare rezervor nou.
- inaugurat :D

Toate au mers strună până la etapa de montare unde, cu chiu, cu vai, am reuşit sa îl fixez după ce am ciuruit peretele cu bormaşina (Vecinii mă iubesc! Frigiderul este iar plin de carne…)

În procesul de inaugurare, cum stăteam sedat pe tron, imaginându-mă la salonul moto care începe mâine la Romexpo, se aude un TROSC! Brusc îngheaţă sângele în mine, bag capul la cutie şi într-un derapaj susţinut pe gresie, ajung în zona sigură!

Se pare că era un sunet normal pentru acest rezervor însă ororile trecutului încă sunt adânc înrădăcinate în subconştient.

Un lucru este cert... Sezonul de visare pe tron este oficial deschis! No shit is holding me back! :)))

Se iartă? Este deja un reflex?!

Când te mănâncă, dai să te scarpini…. Chestie valabilă şi atunci când te coace un gând, mângâi uşor scalpul cu inelarul de preferinta. Aşa dai de înţeles neuronului (2 la număr în cazul meu şi cred ca gay amândoi pentru că nu se înmulţesc…), că e momentul sa transpire puţin.

Se pare ca acest reflex, al scărpinatului, s-a extins şi sub forme mai complexe. Însă, de departe, şoferii de autovehicule sunt cei mai predispuşi acestui fenomen, sub forma scărpinatului în nas! Da dragii mei, despre asta aş dori să vorbesc.

Astazi am avut ocazia sa observ un asemenea participant la trafic si mi-am dedicat intreaga atenţie acestui proces.

Nu este nimic mai ciudat, oripilant, scârbos, dezgustător decât imaginea unui domn prezentabil, la patru ace, cu siguranţa frumos mirositor, intr-o poziţie ierarhică de succes (asta după maşina firmei pe care o conducea… si nu era şoferul. Procentual, sunt şanse de pana la 70% sa întâlneşti persoane de acest gen la semafor), care, într-un moment de singurătate închipuită, foloseşte degetul arătător pentru a penetra cavitatea nazala. Cristofor Columb ar fi mândru văzându-l cu ce abilitate explorează şi ajunge la ţintă individul.

Stagiul 2 (persoanele mai slabe de stomac sunt invitate a sării peste acest paragraf)
Nu durează mult căutarea… Inevitabil urmează momentul analizei, cu degetul la mica distanta de privire (pentru a distinge si cele mai fine detalii). Substanţele ce au fost îndepărtate, indiferent de vâscozitate, colorit, consistenţă sunt cercetate amănunţit, asemenea unui căutător de metale preţioase. Procesul este reluat pe toată durata stopului.

Modul de a curăţa degetul este o chestiune de preferinţe: in cel mai fericit caz pe un servetel sau batista... însă nu mereu

Problema poate fi tratată din toate punctele de vedere posibile: medical, igienă, cultură, IQ, provenienţa individului etc., dar nu ajută la nimic…. Cel mai important este că ţăranul de Bucureşti nu pare să priceapă, că nu este singur pe tarla, că astfel de gesturi pot prejudicia grav imaginii sale de bijniţman. Dar mai rău de atât este că îmi provoca scârbă.

În categoria asta intră şi scuipatul de impresie, aruncatul ţigării pe geam, golirea scrumierei în parcare… Şi multe altele bine ştiute.

Aşa că vă rog…. Puţină decenţă! Că de nu… vă zbor oglinda! :D

“Ia calul meu si te du!”

În urma unei interesante colaborări între DSLR-ul meu şi o fastuoasa agenţie de modeling, unde nu s-a pus problema unui fabulos câştig financiar, poate doar de experienţa, pot spune acum că am acumulat acel minim de know-how in acest domeniu.

Ba chiar si ceva bonus, experienţă de viata. Am învăţat ca unora le este foarte uşor să facă rabat la calitate daca implica o scădere a costurilor de producţie... Din păcate aceasta decizie strategica nu prea face casa buna cu unul din principiile pe care mă ghidez, principiul calităţii. Cu tot regretul (sau nu…), aici drumurile noastre se despart… Mai direct spus, le-am dat calul…

Această întâmplare mi-a reamintit că exista totuşi plăcere în această activitate (fotografia), pe care mai odinioară o consideram una din pasiuni mele principalele… Acum experimentez un sentiment plăcut, ca atunci când tragi draperia si o mare de lumina te învăluie (chiar daca observi ca afara ploua), o senzaţie de linişte şi eliberare. (…sa-mi trag una! descopăr noi abilităţi ;) )

Acum, aştept cuminte să vad ce surprize îmi rezervă viaţa… Cu siguranţă nu va fi loc de plictiseală. :)

Cand ai probleme cu instalatia…

Nimic nu este mai groaznic decat sentimentul de inutilitate. Asta este ceea ce experimentez eu acum, cand febra musculara este ca la ea acasa.

Astazi am fost luat prin surprindere de o veste usor ciudata, transmisa telefonic: „- Larry, cred ca exista o problema cu instalatia…” (si aici majoritatea cititorilor ranjesc pervers…), „ - Au sa vina instalatorii la ora 1 sa schimbe o teava…”. Buuunn! Acum se explica de ce era mai multa ordine in bucatarie astazi decat de obicei… Asta este, renunt la meciul de tenis, batutul covoarelor, restul activitatilor ce presupun efort fizic pentru a astepta instalatorii.

Este usor bizar, aflandu-ma intr-o stare fizica cam precara, totusi, moralul meu era surprinzator de bun. Nu imi explic cum dar eram pus rau pe glume si aveam nevoie de victime asa ca am asteptat cu interes aparitia lor.

”Tzzzzzzzzrrr!!” Un mod mai ciudat de a suna la usa, nefolosit de familia mea, decat atunci cand vor sa faca glume proaste… Meseriasii au sosit. Deschid cu mari eforturi usa, stau o secunda pana identific un nene care era deghizat in vecinul meu de la scara 2, imbracat in haine de „scandal”. „- Hai ca am venit sa-ti repar instalatia!” (Nea' Fanel = un barbat pe la 60 de ani dar inca ager la minte...)

Las omul sa-si faca damblaua, asta in urma unui festival al oftarii, ca el nu are cum sa umble la tevi fiindca sunt imbracate in faianta.
Urmarind tot procesul demolarii nisei din propriul pat (am vedere excelenta din camera in bucatarie, nu da nimeni spargere la frigider fara ca eu sa bag de seama ce si cat a luat :) ), imi este greu sa nu observ cum pantalonii instalatorului o pornesc in jos, intr-un ritm alarmant, pe masura ce el spargea faianta cu o satisfactie din ce in ce mai nebuna.

Nu stiu ce sa zic ca sa nu fie prea jenant si totusi sa bage de seama de situatie. Dar vorbele se pare ca ieseau fara ca eu sa le fi gandit:
„- Nea’ Fanele… daca eram cu doua zile mai tanar si mai in putere nu scapai usor din ghearele mele!” (nu sunt gay si nici bisexual… imaginati-va socul! )

Dupa aproximativ 5 secunde de liniste totala, de nu misca frunza, semn ca nea’ Fanel proceseaza mai greu mesajul, il vad cum pune rapid mana la spate si se pipaie subtil… Apoi din ce in ce mai disperat cand observa cat de mult au avansat nadragii sai…

Momentul in care a intors capul la mine, cu o privire usor porno-schizofrenica a fost priceless! Nu a mai durat mult pana cand s-a instalat un ras isteric in ambele tabere…

Acum, ce ai face tu in situatia asta?

„Trage tare!”

DO NOT TRY THIS AT HOME!

Nu, nu este un indemn adresat de vanzator clientului care nu stie sa deschida usa si nici unui viitor pasager al unui "automobil" Dacia.

Ce faci atunci cand observi ca formele corpului tau incep sa se remodeleze fara acceptul tau? Si este aproape o conventie, niciodata nu se produc schimbari in bine...

Ar fi cam 2 variante. Prima si de multe ori cea mai "logica" este sa astepti o perioada ca poate problema kilogramelor in plus dispare, asemenea unei iritatii de piele… Iar, a doua, ar fi sa incepi sa cauti solutii. Aici schema se complica caci solutiile sunt dintre cele mai variate:

- Diete, nu;
- Pastile, nu;
- Operatii, sigur nu;
- Saloane cu tot felul de tratamente, nu cred;
- Dispozitive dintre cele mai inventive de electrosoc, nu;
- Sport, gimnastica, poate;
- Sala, fitness etc, hmm?

Asa ca la invitatia fratelui si insistentele propriei curiozitati am hotarat ca un drum la sala de forta ar fi fun si bineinteles benefic. In fond ce se poate intampla??

Zis si facut! Astazi pe la ora unu noi cautam prin tot cartierul o sala de forta. Duminica, majoritatea salilor sunt inchise. Loviti de depresie, la un moment dat se pune problema in felul urmator:

„Bha frate! Nu vezi mha ca e inchis…. Hai in pana mea la KFC sa mancam!”

Mare tentatie! Norocul face ca noi sa nu cautam prea mult si dam de o sala. Intram, achitam „o tura” si jap la „vestiar”. Prospectez timid, asemenea unui scolar in clasa I, monstrii de metal si cateva benzi de alergat. Dar, o forta nevazuta, ma indreapta spre bancul cu gantere. (Repet, poate nu e clar: sunt total virgin in materie de „tras de fiare” iar un profesionist care sa opreasca inconstientii de la dezastru era de negasit!)

Apuc cu incredere doua gantere a cate 25 de kile (fara incalzire, fara nimic) si da-i tata ca in filme… Deja ma uitam in oglinda cu un zambet de invingator: „Al dracu’, ce bine iti sta cu gantera aia in mana! Il scoti pe Stalone la pensie!”.

Si baga forja nene! Tot ce imi aduc aminte este ca dupa 15 ridicari imi simteam muschii in flacari. Ciudat nu? ;))

Nu am bagat de seama ca asta ar putea fi inceputul sfarsitului, asa ca m-am dus cu incredere deplina la restul aparatelor. Am lucrat in ordinea urmatoare, cu aceeasi intensitate, bicepsi, tricepsi, omoplati, abdominali (zona cu probleme), picioare, gambe etc.

"Cine a inventat banda de alergat a fost un destept", asta spuneam eu in timp ce ma pregateam de asalt. Insa nu stiam ca cei care au modernizat-o sunt niste sadici ordinari. Ma urc pe masinarie si cum toate comenzile erau in germana incep sa apas la intamplare pe sageti si banda incepe sa prinda viteza, incet dar hotarat. Prin apasari repetate si haotice... haotice si repetate, nu reusesc decat sa maresc inclinatia benzii spre un nivel maxim. Cei de pe celalate benzi se uitau cu admiratie la mine, iar eu la ei cu disperare in suflet si in ochi, nu stiam cum dracu sa o las jos.

Insa ceva s-a intamplat... Nu credeam ca voi avea probleme de genul acesta vreodata. Dupa ce am alergat pe banda, in jur de 3 km, cu toate setarile posibile, am bunghit ce inseamna un anume indicator, (caloriile arse) care crestea extrem de greu. Din momentul ala, viata mea parca nu mai este aceeasi... orice am pus in gura de atunci (e pacatul vostru daca va ganditi la prostii :) ), l-am evaluat sub forma de calorii. Asa ca, per total, eu am ars astazi la sala, in ciudat efortului fizic fabulos, in jur de 2 sarmale... Cu siguranta voi mai merge si alta data!! :)))

Totul s-a terminat cand la unul din aparate punandu-mi o greutate cam mare, dupa o serie nu imi mai puteam controla mainile. Eram ca PlasticMan on drugs. Atunci am realizat ca sunt diliu si ca oamenii varza nu prea ar trebui sa faca de capul lor… Plus ca venisem cu moto si aveam nevoie de maini pt a ajunge acasa :))

Iar ca bonus (eu de la garaj vin pe bicicleta), nu merge liftul…. Ohhh daaa!!! Mi-au dat lacrimile pana la etajul 5 cu animala in spate, care a fost mai grea ca niciodata. Parca o auzeam cum torcea de placere, asta pentru cate si-a luat la viata ei.

Scriu acest ultim gand cu farama de energie pastrata pt spalatul dintilor: "Cine dracu m-a pus…"

Funny shit!

Sunt intr-o pana acuta de subiecte, un moment trist in activitatea mea de maistru blogger-ist. Refuz sa copiez posturile altor oameni (chiar daca se practica, de dragul vizitatorilor... si din respect pt ei :) ) asa ca nu am de ales, Am sa impartasesc cateva amintiri mai amuzante.

Aceasta este o patanie din ciclul "ce se intampla pe moto, ramane pe moto!". In una din drumetiile mele alaturi de prieteni cu directia Bucuresti - Alexandria -Giurgiu, avand ca scop o scurta dar intensa vizita a Dunarii, vremea nu a fost exact cum ne asteptam noi... Pe scurt, frig rau, o ceata de nu vedeai la 15 metri si multa umezeala. In ciuda acestor conditii nefavorabile, inconstienta si nevoia de adrenalina a primat.

Din cauza umezelii excesive, sub forma unei pelicule foarte fina de apa (ceata), cum vizierele moto nu sunt prevazute cu stergatoare am zis sa ne dotam cu ceva in acest sens. Ce mi-a cazut mie in mana a fost un sul de hartie igienica de prin garaj.

"Pe cai voinicii mei!". Plecam de la Academia Militara si o luam usor, usor, spre iesirea din Bucuresti. Deja simteam nevoia sa sterg din ce in ce mai des viziera cu o bucata din acel sul de hartie, care o proptisem cumva pe ghidonul motorului.

Nu stiu ce s-a intampla, dar la un momentdat hartia nu mai era de gasit. Nu puteam sa ma opresc sa scot alta pentru ca cei din fata aveau deja un avans considerabil. Ajungem in Berceni si observ ca o dacie merge in paralel cu mine si toti cei patru ocupanti se holbau la mine si se cacau pe ei de ras in tot acest timp. Enervat, dau mai tare in gaz sa scap de ei. Nu trece foarte mult si ajung in dreptul unui microbuz in care oamenii, pe rand, la vederea mea, incep sa rada haotic... Eu "WTF?? Nu ati mai vazut motociclisti pe vreme naspa?! Taranilor!". Fug si de microbuz...

La o diferenta foarte mica de timp ajung in dreptul unui autobuz Mercedes la care geamurile sunt destul de reflective. Ma uit subtil cu coada ochiului si deja vedeam 2 care erau cu gura pana la urechi! Dar nu este singurul lucru care il observ!

Vad cum pe partea de sus a castii mele flutura, ostentativ, precum esarfele aviatorilor, o bucata roz de hartie igienica de cam 1m lungime. Da, acea bucata! :))

Nu cred ca va puteti imagina cat de jenant a fost momentul... Stiu doar ca am trecut pe galben-rosu pentru a evita o oprire la semafor cu autobuzul langa mine. Ar fi fost total dizgratios sa ma vada cum ma intind sa iau bucata de hartie :))

Sunt sigur ca exista si poze pentru ca am vazut cativa scotand telefonul si sigur nu scriau sms-uri... Insa nu sunt in posesia mea. Ma bucura faptul ca am facut ziua catorva persoane. Hartie la bordul motocicletei.... Never again! :D

Oare... sa fie adevarata vorba?!

Aceasta este una din problemele mele cu ciclu repetitiv, lunar mai exact, asemenea unui ritual cretinoid. Sunt sunat de catre banca la care am deschise conturile, sa mi se spuna un lucru extra-cunoscut. "Aveti un transfer pe numele dumnevoastra care nu a intrat corespunzator pe server. Va asteptam la banca sa completati o cerere" (asta fiind salariul meu "extravagant / obscen" si alte prostii) ... evident :|

In majoritatea datilor nu am o tinuta foarte eleganta sau business, ba din contra: in costum moto (momentul favorit, cand intru cu cagula pe cap se lasa un moment de liniste, in care toti isi tin respiratia, pana dau cagula jos. In special bodyguard-ul, un nene pe la 60 de ani ); sport; blugi etc.

De aceasta data am avut o intalnire mai business si am fost nevoit sa ma imbrac corespunzator, din respect pentru colegi. La intoarcere am zis sa rezolv si problema acestui transfer, dupa cum spune Mr. Monopoly "Go to the bank and colect 200$!" :).

Ca sa intelegeti ce a urmat trebuie sa stiti ce se intampla de regula. Intru in banca, stau in picoare ca este full la receptie, vine paznicul si se baga in seama intrebandu-ma ce doresc (nu in sensul de a fi amabil sau de a ma ajuta), si dureaza cam 30 de min ca sa completez acea cerere cu un consilier pentru pers fizice. Destul de mult zic eu pentru o coala A4 cu 3 randuri pe ea...

Acum a fost "usor" diferit, intru pe usa bancii dar nu deschisa de mine ci de catre paznic (chiar m-am uita in spate sa vad daca m-am bagat din gresala in fatza unei doamne... se pare ca nu), sunt invitat sa iau loc direct la unul din fotoliile consilierilor (deja ma simteam prost pt ca mai erau oameni in fata mea. Sper ca erau pentru persoane juridice…) iar in 3 secunde apare o domnisoara foarte amabila si foarte rapida! Completeaza formularul direct in computer pentru ca banii sa intre mult mai repede in cont, inapoiaza buletinul, semn ca sunt liber sa plec.

Timp total: ~3 minute.

Banuiesc ca intuiti unde vreau sa ajung... "Haina il face pe om!" Oare... stiam ca este invers, tehnologic cel putin. :(

Tin foarte mult sa ma contraziceti! Curaj…. Chiar vreau sa vad o atitudine pozitiva in sensul asta...

Ce razi mha!?

Nu sunt putine momentele in care o stare de paranoia se instaleaza in creierul meu. Dar acum a fost un moment special.

Fiind un intens utilizator al mijloacelor de locomitie pe doua roti, in speta motocicleta (da, sunt un motociclist/ciclist convins, atat in trairi cat si in simtiri), situatiile in care mi se poate intampla ceva amuzat sunt dintre cele mai variate. Bineinteles, exista si reversul medaliei dar nu este subiectul discutiei.

In una din serile precedente am avut indrazneala sa merg cu motorul pe o vreme de 2 lei, complimentata de cisterne care „spalau” tacticos bulevardele. Cum motocicleta nu sfideaza legile fizicii, este clar ca acei vapori de jeg ridicati de rotile masinilor se pun pe far, costum, motor, roti, tot! Am ajuns la garaj si asa am lasat-o, imputzita… A doua zi, mai pe inserat am oprit in cateva locatii aglomerate pentru diferite necesitati, de regula in statii RATB.

Imi vad de drum iar la prima intersectie prind rosu (la Unirii). Incep sa traverseze oamenii pe zebra cand, o gaska de tineri se tot uitau cu un ranjet ironic la mine in tot acest timp. Nu bag in seama, poate nu le place motorul si astept verdele. Nu dureaza mult iar un al doilea grup care de data asta aproape ca o dau in ras. Paranoia de care va spuneam, prinde radacini… „Ce dracu au astia cu mine?! Iar am hartie pe mine?” (prietenii stiu de ce, in alt post)

Ma uit dupa chestii ciudate pe costum: nimic. Se face verde si o intind mai sportiv… paranoia prindea proportii. Iar rosu… acum la Romana. Aceeasi poveste, pietonii se cracanau de ras cum ma vedeau si din cand in cand mai aratau si cu degetul spre mine.

Eu deja fierbeam… primul care se hlizea, clar opream motorul si il cafteam. Nu dureaza mult si de pe trotuar se apropie zambind un copil care se indreapta cu mana spre farul motorului (este far rotund de naked, clasic) si traseaza 2 linii cu degetul si pleaca.

Eu raman ca la dentist, fara sa procesez ce tocmai s-a intamplat, pana cand unul din neuronii mai descurcareti imi explica. Mare imi este uimirea cand vad in secunda 2, pe un autobuz in trecere ca eu proiectam cu farul un mare smiley. Semnul lui Batman era mic copil...

Da nene… Cat a stat motocicleta parcata, find atata de jegoasa, careva s-a simtit dator in a face un smiley din farul meu, punandu-i ochi si gura. Iar copilul acela a suplimentat cu 2 sprancene opera :))

Putini isi pastreaza abilitatea de a trece de la o stare la alta, precum bebelusii, si aia sunt numiti paranoici : )). Treaba este ca m-a lovit un ras isteric cum nu am mai intalnit!

THE END!

Morala: Acum, imi desenez singur smiley-ul ca sa nu fiu luat prin surprindere :)

START!

IATA-MA!

Cea mai proaspata victima a fenomenului "blogging", eu sunt...

Ideea este imprumutata de la prieteni, nu este in niciun caz autentica. Sa speram ca subiectele vor fi. Daca nu, ma bazez pe obiectivitatea voastra pentru a-mi atrage atentia! :)

Printre activitatile mele zilnice voi incerca sa tin acest spatiu virtual (de "varsat amarul" si impartasit bucurii) cat mai actualizat, insa nu este certitudine. Exista riscul ca intamplarile descrise sa fie usor alterate sau modificate pentru a proteja identitatea persoanelor implicate in subiect.

Dorinta mea este ca acest blog sa fie putin mai interactiv. Ce inteleg prin asta: puteti propune subiecte care va intereseaza, in afara celor postate, pe care eu sa le abordez. De exemplu: "copilaria", "primul sarut" etc. Ce va trece prin minte :)

Asadar, nu fiti timizi! Ciao!
(in cazul unui limbaj neadecvat voi instaura "dictatura"! :D)