miercuri, 16 aprilie 2008

La banca nu e porno...

Când iţi vine să te duci la banca, păi te duci. Mă refer la sistemul bancar romanesc.
O prietena mi-a cerut sa o însoţesc la sediul central al unei bănci, pentru a depune ceva acte, in scopul obţinerii unui credit.

M-am decis să nu comentez pe tema condiţiilor şi dobânzilor de creditare… este un subiect deja fumat. Toţi ştim că dacă ai ajuns pe mâna băncii, trebuie să semnezi cu sânge contractul pentru că aceşti “cămătari” sunt dintre cei mai răi... Iar în majoritatea situaţiilor un credit durează mai mult decât o căsnicie.

Are loc ritualul trezirii: ochii mici, rupt in gura de somn, functii motorii la capacitate minimă, vorbirea usor incoerenta si auzul selectiv. Nu apuc sa bag nimic pe sub nas pentru ca deja eram intr-o uşoară întârziere aşa că bing-bang până la garaj.

Condiţiile meteo le ştiţi cu toţii: ploaie cu intermitenţe (…adică atunci când eşti mai expus, poc cu găleata în ochi). Cu târşeală şi mâhnire în suflet scot motocicleta din garaj, care încă strălucea, şi dau să o pornesc, moment în care trage o mare păcănea în semn de protest, cum de am tupeu sa o scot pe vremea asta… (păcăneaua este explozia gazelor acumulate pe evacuare, în tobe). În următoarele clipe petrecute am stat cu ochii pe la balcoane să pot sesiza eventualele oale cu ciorbă ce s-ar fi îndreptat vertiginos spre persoana mea. Însă îmi aduc aminte ca nu este blocul meu iar vecinii sunt mai timizi. Încă nu avem glume de genul ăsta între noi.

Hop, sare şi pasagera, securizată pe şa şi cu ligheanu’ pe cap. Urmează un drum semi-liniştit până pe la gară. Aici are sediul banca ce urmează să faciliteze împrumutul.

Ca motociclist, şi nu numai, înveţi lucruri noi în fiecare zi. Astazi, în timp ce mă strecuram cu atenţie sporită printre oglinzile a două jeep-uri, la cel din dreapta mea se deschide geamul iar eu curios ma opresc sa vad ce il stresează. După lăsarea geamului fumuriu observ un nene cu o doamnă în dreapta, pe la 40 de ani amândoi, rusi sau basarabeni cred.
" - Daca te sileşti mai tare poate reuşesti..."
Eu pun o fata de Axinte şi mă uit ca tranznit:
" - Ce să fac?!
" - Să te sileşti..."
Am plecat oarecum nedumerit... Ce mama dracului înseamnă sa ma silesc?! Poate mă lămuriţi voi... Mai târziu, cand m-am prins ca ala nu ştia ce spune m-a cuprins un râs isteric.

La destinaţie pasagera observă că geaca şi cizmele de un negru lucios, aveau acum o uşoară tentă de gri, pe stil dalmaţian, fază la care eu ridic din umeri, semn că nu pricep…

Intrăm timizi în sediu, care nu pare a fi exclusiv al băncii aşa că suntem întâmpinaţi de un portar. Foarte zelos dar binevoitor, pentru ca ne-a găzduit căştile până la întoarcere şi a stat geana pe motor.

Intrăm în sediu, în care se poate observa că nu era un loc special creat pentru a primi un aflux mare de persoane, precum o filială de bancă. Din contră, părea a fi mai mult un spaţiu cu birouri destinate angajaţilor care nu prea au contact direct cu clientul. Amica este preluată de o persoană care îi ţinea locul angajatei cu care era fixată iniţial întâlnirea, însa era în întârziere, probabil traficul împuţit. Eu mă fac comod pe o canapea găsită la intrare, poziţie din care puteam observa cu uşurinţă toate birourile iar ca bonus, canapeaua era situata chiar lângă masa cu filtrul de cafea, unde aveau loc toate discuţiile interesante.

Primul lucru care iţi sare în ochi este ţinuta angajaţilor, un mix între business şi casual. (cămaşă, cămaşă+ cravată, pantalon dungă pentru bărbaţi şi taior+ sacou, pantaloni mai rar pentru doamne, toate pe o cromatica cat mai neutra) Nu ştiu dacă sunt mustraţi de vreun regulament intern pentru a fi „prezentabili”, insa mai mult ca sigur că da. Al doilea lucru uşor de observat este stresul… Da, stresul poate fi observat! În fiecare gest, privire, expresie facială, mod de a interacţiona cu o altă persoana etc., el poate fi observat. Iar într-o bancă se pare ca stresul este la el acasă. Mă simţeam ca într-o rezervaţie cu binoclul la ochi. Nu cunosc în detaliu nivelul de responsabilitate pe care îl are în cârcă fiecare angajat dar cu siguranţă stresul creşte odată cu gradul funcţiei.

Ca în orice "SRL corporativ", indiferent de domeniul de activitate, în fiecare departament există câte o persoană deţinătoare de neuron mai atletic şi mai priceput, dar ca şi regulă, nu este niciodată şeful. În cazul lor era vorba de o domnişoară pe la 30 de ani, prezentabilă şi cu ceva comunications skils (moment în care mi-a sărit în minte o alta persoana, se ştie ea ;) ). Întrebările veneau din toate părţile iar răspunsurile plecau în ordinea dorită de ea… Probabil că cei pe care îi simpatiza mai mult aveau prioritate.

Printre zecile de rapoarte şi telefoanele de genul „Ne pare rău, în urma unei analize, creditul dvs. nu a fost aprobat”, bărbaţii se întindeau la câteva glume crispate şi triste în stilul office, lipsite de content porno sau ofensator, subiectul preferat fiind bineînţeles bunăstarea şi banii, însă ar fi putut reprezenta tema unor manele de succes. Stresul zilei se pare că îl reprezenta compatibilitatea dintre diversele versiuni de office, instalate pe computerele băncii, office care reuşea să provoace scrâşnete de dinţi angajaţilor şi porniri ocazionale precum "futu-ti...", urmate de priviri rapide în stanga şi în dreapta.

Acest mediu steril şi relativ ostil numit bancă, nu cred că poate oferii cuiva satisfacţii prea mari, în afară de cele ce iau naştere la avans sau lichidare. Ba mai mult: în maxim 10-15 ani de munca în domeniu… cred că trebuie sa te gândeşti serios la a investi intr-o pensionare cât mai timpurie şi lipsită de stres. Aşa că atenţie! Nepoţii nu sunt compatibili cu planul… :))

Cu ocazia asta am mai renunţat la un vis, aşa că tai de pe lista poziţia de bancher. Au mai ramas cele de suflet. După cum urmează, în ordinea importanţei lor:

- Gunoier /Şofer pe maşină de gunoi (la Rosal Group daca se poate...)
- Astronaut
- Medic

- Gresor de cabluri la trolee si tramvaie
- Pilot de elicopter




vineri, 11 aprilie 2008

Din ciclul: Nino-Nino-Danonino...

Dat fiind stilul meu de mers pe motocicleta (stilul smuls), o combinaţie între forjă şi calm, şeaua caprei mele începuse să dea semne de oboseală cronică: cute şi crăpături pe toată coama sa. Adiţional, din textura mată a materialului (menită să împiedice deplasarea călăreţului în viraje, accelerări sau frâne) acum devenise atât de lucioasă încât îţi puteai face freza în ea… Spune multe despre micul Rossi…

În concluzie, decizia de a recondiţiona tapiţeria şeii a venit destul de rapid. Cum eu nu am uneltele şi nici know-how-ul necesar, mă pun pe întrebat prietenii daca au cunoştinţe în domeniu. Nu durează mult şi dau de urma unui nene mai priceput care face treaba asta în timpul liber. Contactez meseriaşul, stabilesc o modalitate de întâlnire de la care, spre ruşinea mea, mă fofilez subtil, apoi o alta pe care tot aşa. Toate datorită faptului că nu mă puteam lipsi de mobră, dar pentru că se apropie un eveniment destul de important, pentru imaginea mea de motorist, este de preferat ca mobra să fie prezentabila (inclusiv spălată…poate cu ocazia asta mă spăl şi eu în banii aia pentru spălătorie…)

Dau ochii cu meseriaşul pe la 10 seara, undeva pe lângă Cişmigiu, moment în care ne întindem la vorba vro 3 ore… dintre care despre şa, cam 5 minute. Stabilim tipul materialului si felul cusăturii apoi vine momentul plecării, însă şeii îi făceam cu mâna pentru ca trebuia lăsată în îngrijirea lui.

Atunci când am plecat de acasă, nu mi-a trecut prin bibilică că as putea să iau o pătură, sau o haină, pentru a o pune în locul şeii. Aşa că pe sistemul sunt bărbat, nu castravete, tzop direct pe cadrul de oţel ce mai dispunea de câteva cleme care erau direcţionate într-un mod periculos dar pervers spre tot ce ar fi trebui să însemne urmaşi pentru câteva decenii.

Iau câteva speed bumps în mod involuntar dar se pare că a fost un lucru bun pentru că în afara celor 5 minute, în care am tras pe dreapta să mă reculeg şi să fac un scurt CTC al instalaţiei, tot drumul a fost o plăcere, pentru că nu am mai simţit nimic mulţumită „anesteziei”.

Precizez că tot drumul am mers legal, chiar dacă era 1 noaptea, nimeni pe stradă iar motoreta parcă se accelera singură, asta tocmai pentru a evita eventualele neplăceri cu oamenii legii. Dar conform legii atracţiei, la ce te gândeşti, aia păţeşti, ia uite-mă pe mine,cum mergeam liniştit, visând la o shaworma de proporţii pentru ca tocmai trecusem pe lângă Orizont, cum îmi sare în faţă, dintr-un echipaj de poliţie parcat la mare artă pe trotuar, o lămâie fosforescentă…

Primul gând a fost că este o răzbunare în stil mafiot pentru kterinca urâta pe care si-au luat-o cu câteva seri înainte, de aceea trag cu coada ochiului la nr de pe maşină. Nu este 214… parcă mi se ia un bolovan de pe... inimă.

– Bună seara! Actele la control!
- Acestea sunt, în poză chiar sunt eu… doar ca eram într-o perioadă mai incertă a personalităţii mele.
- Da… observ… (ahhh…. Funy guy huh?... doar eu am voie sa fac misto de freza mea! :))) Ce este cu motocicleta, de ce nu are şa??!
- Cum?! Aoleouu…. Cred că mi-au ciordit-o la stop! (reflectorizantul cu ochi albaştri râde ironic, râs care se transformă într-o moacă serioasă…)
- Ştii că îţi pot reţine talonul pe treaba asta? (nu ştiu daca avea dreptate, poate da, poate nu… însă era momentul perfect pentru puţină dramă în viaţa mea.)
- Şefu, uite-te la mine, la fata mea, vorbesc foarte serios… această motocicletă este pâinea familiei mele… dacă eu nu am cum să mă duc la muncă, mor de foame toti. Aşa că te rog, fă şi matele o excepţie, nu pentru mine... eu nu merit, ci pentru ei!

Respectivul după câtea secunde în care se uită ca trăsnit ba la mine, ba la motor (...care arată destul de bine pentru un muritor de foame…), face câţiva paşi până la maşină, puţin bla-bla cu cel de la volan şi vine cu actele;
– Taie-o de aici!
- Şefule, eşti cel mai mare… ţi-o mulţumesc si copiii mei nenăscuţi! (după ce am tras viziera si forja susţinută pană acasă:))”

Nu ştiu dacă am mâncat rahat în cantităţi industriale când eram mic dar ştiu că am multe aluniţe… totuşi, nu ţin să-mi forţez norocul.

Motoretistul turbat 2 – 0 Poliţia română

Simt că acesta nu este finalul…. Stay tuned!



Nu are treabă dar e funy :)

marți, 8 aprilie 2008

Şi, am fost rău?

Liniştiţi-vă, nu este vorba de vreo glumă proastă, sarcastică, ironie exagerată, sinistră pe care aş face-o unei anumite persoane în preajma zilei de 1 aprilie sau în oricare alt moment.

Acum câteva zile, a mea soră, a executat o vizită fulger în Viena cu scopul de a-şi clăti ochii într-un oraş vestit pentru: filarmonica sa, valsul vienez, opera vieneză, reţetele culinare de excepţie, bogăţia culturală etc.. Vizita se termină iar inevitabilul moment al sosirii în ţară intervine spre a strica armonia, acompaniat de o deprimare care poate ţine până la câteva zile, în funcţie de cât ai fost plecat în afara ţării.

Atunci când părăseşti grota, spre a vizita culmi nemaivăzute, la întoarcere se cade sau se obişnuieşte, cel puţin în familia mea, să cumperi diverse drăcii simbolice de prin regiunea vizitată, mai ales pentru cei care nu au apucat să pună piciorul pe acolo.

Se pare că anul acesta am fost cuminte… Bine, tehnic abia a început. Am primit 2 chestii iar una dintre ele este o pereche de papuci făcuţi ca la mama lor, good stuff nene! Deja îmi este milă de ei, ştiind cam ce soartă crudă au toate încălţările mele. (prind aromă de sconcs sau tuning extrem prin găurire)

În cazul celui de al doilea cadou nu ştiu dacă a existat o influenţă negativă din partea unei anume persoane sau a fost o alegere personală dar, mă trezesc stând în hol, la schimb de impresii, moment în care îmi pune sub nas şi celălalt pachet. Deschid timid punga şi mare îmi este uimirea când descopăr un set de cătuşe, dar nu orice set ci unele îmblănite tătică! :)

Setul este acompaniat de o pereche de bikini tanga măsura L, negri… din câte am înţeles sunt pentru EL dar tind să cred că sunt cam pentru EA… O altă componentă, foarte utilă, se dovedeşte a fi o pană, sintetică cred, cu care te poţi scărpina în zonele mai greu accesibile.

Aşadar, în speranţa de a pune acest set la treabă, pe data de 20 aprilie, an curent, se anunţă casting pentru ocuparea poziţiei de delicventă.

Cerinţe:
- să fie femeie (sunt conştient că pot fi dat în judecată pentru descriminare de către barbaţi dar mai bine imi risc fundul în tribunal… decât in particular)
- să suporte ideea de a fi biciuită cu fulgul (totul se va mima)
- să poarte măsura L la chiloţi.

Experienţa în lăcătuşărie reprezintă un avantaj în situaţia în care se pierd cheile sau cătuşele refuză să se deschidă.

Până atunci, să fiţi cuminţi pentru că am o singură pereche de cătuşe :D

I really need to pee!

Se dau următoarele ingrediente: prieteni nebuni şi fumători, lichide introduse in corp pe cale orala cu scopul de a hidrata, muzica pentru toate gusturile (un pic mai rar pe al meu), şedinţe foto la lumina bliţ-ului.

Cerinţa este simpla, realizarea unor poze pentru un anume calendar cu motorişti, ce urmează a fi comercializat, in scop caritabil, în cadrul acestui eveniment, la care vă invit cu o mare plăcere.

Toate se termină cu bine, pozele sunt ok, iar noi hidrataţi îndeajuns. Aşa că următorul pas logic intră în scenă. Spartul găştii... Fiecare sare pe “cal” şi îi da forjă de îi scânteiază “copitele”.

Mă echipez tacticos, trag mânuşile, pun casca de gabor în cap, închid fermoarul gecii de maistru forjator, dau verde pasagerului sa încalece şi ies pe poartă. Ceva trebuie să se fi întâmplat în momentul ieşirii pentru că o anume nevoie organică îşi făcea loc în lista priorităţilor cu rating înalt. Short version: făceam pe mine într-un mare fel!

Nu durează mult (datorita forjei ce a fost aplicată motoretei, in funcţie de abilitatea mea de a controla “robinetul”) şi ajung în punctul în care pasagerul trebuia basculat. Primul gând a fost să il rog să sară din mers pentru că eu nu am de gând sa opresc până acasă! Nu m-a lăsat inima şi am oprit pentru debarcare, moment în care presiunea pe instalaţie parcă a mai scăzut, totul părea sub control. La scurt timp, repun agregatul în mişcare, moment în care situaţia mai sus amintită recidivează, de această dată cu forţe proaspete!

Au trecut mulţi ani de când am făcut pe mine, la propriu, iar din memoria şi aşa praf, cred că atunci mă jucasem cu focul. Sentimentul era oarecum asemănător, mă jucam cu focul, trebuia să opresc neapărat undeva. Opresc motorul cu scârţ teribil de roţi, aproape în mijlocul drumului, şi alerg cu ochii cât cepele, trăgând disperat de cureaua pantalonilor care parcă a durat o eternitate până s-a deschis, bing-bang printre copaci, cu nădragii în vine…

Nu ştiu care a fost logica selectării copacului dar cred ca a fost cea mai proastă alegere din toata aleea. 0 frunze (lumină la greu)=> 0 intimitate! Să mai precizez că eram pe o stradă destul de frecventată în zona Moghioroş?!

În timp ce îmi făceam datoria de “ecologist”, udând in mod abuziv copacul aflat in proprietatea domeniului public, observ cum acesta începe să se coloreze intermitent roşu – alabastru. Pe moment eram atât de fericit si de extaziat încât nu am procesat mesajul. Probabil este adevărat că unde apare un rahat, hop şi poliţia română să-l cerceteze.

Se lasă o linişte mormântală, timp în care ajunge maşina în dreptul meu, iar eu, mă camuflam după copac, care era cam jumătate din lăţimea mea. În clipa următoare, se aude cum deschide megafonul şi spune:

“Alo, stimabile, nu mai sta chitit după copac că îţi văd casca! Fă-te puţin spre maşină să ne vorbim…” (SHIT!!)

Stau puţin să îmi aranjez hainele, ca să fiu cât mai prezentabil în faţa organului şi o pornesc uşor, cu un rânjet uşor vinovat pe faţă, către duba de poliţie aflată la ~6 metri de copac, fix în spatele motoretei. În acei câţiva zeci de paşi pe care i-am executat foarte încet, am calculat toate variantele posibile printre care şi “Domnul meu, îmi era rău şi negăsind o bancă, m-am sprijinit de copac”. Pe o altă distanţă făceam calcule contabile din ce am să plătesc amenda, conturile din Elveţia fiind de mult lichidate.

Ajung in dreptul geamului de la pasager şi îi salut respectuos pe cei ce m-au prins asupra faptului, moment care a coincis cu un apel primit pe staţie în stilul calling all cars: „Echipaj doi-paisprezece, altercaţie pe strada bla-bla!”. Mă uit repede pe inscripţia de pe conservă şi văd că era fix 214… Cred ca cei doi au observat “schimbarea la faţă”, cum rânjetul meu îngrijorat se transformă în unul eliberator, plin de satisfacţie, fapt care i-a crizat la culmea.

“- Ce rânjeşti mă aşa?
- Nu rânjesc domnul meu, sunt îngrijorat pentru dvs., am auzit că trebuie să plecaţi de urgenţă, într-o zonă periculoasă!
- Vai domne’,… ce te f pe tine grija, mai ai şi glume în program… Bikerii ăştia văd că sunt cam tupeişti!
- …
- Lasă că ne mai întâlnim noi…
- Nu vă faceţi griji, sunt uşor de găsit… Găsiţi ADN-ul pe copac (mai cu jumatate de gura)”

Nu am auzit f bine ca eram cu casca pe cap dar cred ca a fost un “Da-l în p. mea… hai să mergem!” iar respectivul închide geamul şi demarează în trombă.

Norocul meu a fost că nu au fost suficient de inteligenţi să-mi reţină numărul de înmatriculare, cel mai uşor mod de a mă găsi.

Am râs ca prostul tot drumul rămas până la garaj. Aceste mici bucurii, precum sictirul aplicat organului, reprezintă sarea şi piperul în viaţă! :D

Pe când şi la noi aşa ceva la fiecare colţ de stradă? :)
Nu WC-urile noastre ecologice, in care rişti să-ţi pierzi vederea şi mirosul.

joi, 3 aprilie 2008

Good Morning?

Regăsind prin buzunarele hainelor nişte căşti date dispărute, foarte bune, care izolează orice zgomot (în special lătratul câinilor dintre blocuri), am început să ascult muzică înainte să trec în tărâmul viselor.

O singură chestie nu prea îmi reuşeşte… Să opresc dihania de mp3 player atunci când îl simt pe Moş Ene, in stil pervers, pe la gene sa tragă de ele…

Aceasta a fost una din serile în care s-a întâmplat fix acest lucru… am adormit ca bovina iar probabil într-un gest reflex am dat să opresc “lăutarii” dar butonul de play/stop este atât de mic şi de aproape de cel de înregistrare, ca reportofon, încât va este logic că am nimerit înregistrarea…

Spaţiu în memoria player-ului era pentru câteva ore de înregistrare, aşa că a înregistrat tot ce era mai bun. Când dispozitivul minune ajunge la final (aproximativ 4 ore), no more space, el are funcţia de a reda, după un timp, ce a înregistrat.

Cum dormeam eu liniştit, dar mai mult treaz, cu dopurile (căştile) in urechi, aud un sforăit destul de fin la început iar pe măsura ce avansam în timp, sforăitul prindea contur. Pentru puţin timp, cel care sforăia, ia o pauză… Moment în care aţipesc puţin. Nu trec 10 minute si se aude un grohăit ca în filmele de groază, alea mai reuşite, cred că mi-a sărit somnul instant pentru că eram in capul patului cu pătura trasă până la nivelul ochilor şi cred ca rula ceva adrenalină prin mine că prea mă ţineam bine de marginea patului…

Primul gând a fost să strig la Madre (adică a mea mamă), nu să vină să mă protejeze ci să o lase mai uşor cu “efectele speciale”, ştiind că ea le rupe pe sforăit. Ţeapă, analizând cu atenţie tonalitatea, realizez că nu era ea, sforaitul ei este mai ladylike, precum un turbodisel. Era momentul perfect pentru a intra în panica… Cine dracu sforăie aşa?!

Aş fi stat mult şi bine cu neuronii scurtcircuitaţi dacă nu vedeam din greşeală ecranul mp3-ului, care forja la greu cu ce înregistrase, în timp ce eu eram inconştient. Prima reacţie a fost sa dau cu el de pământ dar o curiozitate sinistră m-a determinat să ascult şi restul “melodiei”. După aproximativ un minut de ascultat cu gura căscată, sunete scoase precum din evacuarea de carbon a unui Ducati, am zis uimit: “Asta sunt eu?!” … şi poc cu degetul pe delete, ca să şterg orice dovadă!

Per total… a fost o experienţă educativă dar şi traumatizantă în acelaşi timp. Pentru cine are aceasta oportunitate, de a se înregistra în timp ce doarme, mai ales cei care se mai şi pun la vorba, poate fi interesant.

Or not… Ignorance is bless!!!

PS: Una din tehnici am intes ca este de a nu mai dormi pe spate.. Iata si solutia :)